Întâlnire dublă

Încă nu-mi venea să cred ceea ce tocmai vedeam. Mă așteptam ca din clipă în clipă bunica mea să mă privească rânjind și să-mi spună „Te-am prins”. Chiar am verificat de câteva ori data și am văzut că era 21 aprilie, trei săptămâni de la Ziua Păcălelilor, dar poate bunica mea pierduse numărătoarea și credea că azi este 1 aprilie. Preferam să cred orice altceva, numai nu faptul că bunica mea se pregătea să meargă la o întâlnire. Și da, mă refer la întâlnire, întâlnire… cu un bărbat. Și nu un cunoscut de-al ei, ci cu un bărbat cu care vorbise pe nu știu ce rețea de socializare al cărei nume nu știa să mi-l spună. Și sunt absolut convinsă că nu dormeam. Urmele de pe brațele mele de la atâtea ciupituri reprezintă dovada. Așa că ori eu m-am scrântit, ori bunica mea chiar avea o întâlnire. Sunt mult mai dispusă să accept partea cu țicnirea, cel puțin pare rațională. Și ce era umilitor, era faptul că bunica mea obținuse o întâlnire cu cineva, iar eu încă eram singură și nu-mi dădeam întâlniri.

–          Sunt aproape gata. Scumpo, tu așa vii îmbrăcată?

Îmi studie ținuta, care consta în pijamale. Da, îmi cam plăcea să stau cât mai mult în pijamale după ce mă trezeam și să mă schimb doar când plecam undeva.

–          Unde să vin? Am întrebat eu neînțelegând ce voia să zică.

–          La întâlnire, desigur.

–          Bunico, eu nu am nicio întâlnire.

–          Știu dragă, dar eu mă refeream la a mea.

–          De ce să vin la întâlnirea ta?

–          Am vorbit cu Peter și am stabilit că vom avea însoțitori ca să nu ne ia valul și să putem să ne cunoaștem mai bine. Noi nu vrem să ne aruncăm într-o relație fără să judecăm.

La naiba! Te duci la o întâlnire cu o persoană pe care ai cunoscut-o pe Internet! Și spui că nu vrei să te „arunci într-o relație fără să judeci”? Asta am gândit, dar ce-am spus cu voce tare a fost:

–          Bunico, dar e..

–          Liselotte Ada Eisenberg să nu îndrăznești să-mi spui că e stupid.

Niciodată nu era bine când bunica îmi folosea numele întreg. Mai ales pentru că știa că nu-mi place numele meu. Mereu am avut probleme când mă prezentam undeva unde aveam nevoie de numele complet. Mă născusem în Germania și am stat acolo până la 7 ani, apoi părinții mei au decis să ne mutăm în SUA. După ce a murit bunicul, bunica a venit să stea cu noi și ea era cea la care apelam mereu când aveam nevoie de un sfat, sau doar de cineva care să mă asculte. Și gândindu-mă la asta, m-am simțit egoistă fiindcă nu voiam să merg cu ea la întâlnirea ei, când ea mi-a fost alături mereu. Măcar atât puteam să fac și eu pentru ea, chiar dacă încă nu eram de acord cu ideea ei trăsnită.

–          Scuze, bunico. Știi doar părerea mea sinceră legată de toate chestiile romantice și întâlnirile astea.

–          Știu, Lotte. Dar ar trebui să-ți deschizi și tu mintea. Dacă Melissa a trecut prin atâtea despărțiri încât nu le poți ține socoteala, nu înseamnă că toate relațiile sunt așa.

–          Poate că nu, bunico. Dar bărbații sunt toți la fel. Am acceptat câteva întâlniri și am dat numai de disperați care voiau să ajungă în patul meu de la prima întâlnire. Nici nu apucam să începem o discuție că primul lucru pe care-l făceau era să mă dezbrace din priviri. Și m-am săturat de asta.

–          Știu scumpo, a oftat bunica. Dar poți te rog să vii azi? Va veni și nepoata lui Peter, deci vei avea cu cine să stai și să nu te plictisești.

Am oftat înfrântă, am încuviințat și am plecat în camera mea să mă schimb. După cum am spus mai devreme, nu aveam să fiu egoistă și să-i refuz bunicii capriciul sau plăcerea – numiți-o cum vreți. Mi-am făcut un duș rapid și mi-am luat o pereche de pantaloni crem și o bluză albastru închis puțin mai lărguță. Părul meu roșcat l-am prins într-o coadă de cal și m-am dat cu puțin fond de ten, rimel și dermatograf, iar ochii mei pareau de un cenușiu mai închis acum. Mi-am luat teneșii Converse și eram pregătită de plecare.

–          În sfârșit te văd și eu în altceva în afară de hainele alea de birou sau pijamale.

Mi-am dat ochii peste cap și am pornot la drum. Bunica avea dreptate. În ultimul timp nu știam altceva decât birou și acasă. De când Melissa plecase într-o excursie prin toată Europa, eu nu am mai ieșit cu prietenii. Eram mult prea obosită după ce ajungeam de la birou ca să mai ies prin oraș și niciunul dintre prietenii mei nu era ca Melissa, care intra peste mine în casă și era în stare să mă îmbrace chiar ea, numai să ies și eu odată. Iar în zilele libere – ca aceasta – stăteam în casă lenevind și încercând să mă odihnesc cât mai mult. Dar azi nu era ziua mea norocoasă.

Bunica mi-a dat indicații și am ajuns până la urmă la intrarea în parc pe care o aleseseră ei. M-am dat jos din mașină și am ajutat-o și pe bunica să coboare și apoi am pornit spre parc. Eu nu prea eram atentă pentru că oricum nu știam cum arată Peter, nici măcar câți ani avea. Deși presupun că era mai în vârstă decât bunica.

–          Ivonne? Am auzit pe cineva strigând-o pe bunica și mi-am întors privirea într-acolo.

Privirea mi-a căzut pe un bărbat ce părea înaintat în vârstă, cu părul grizonat, dar care încă se ținea bine. Iar zâmbetul lui era încântător. După privirea pe care o avea bunica, aș spune că și ea este încântată.

–          Peter? Oh, Peter – spuse bunica după ce acesta încuviință – sunt atât de fericită să te cunosc în sfârșit.

Bunica se îndreptă spre Peter și-l îmbrățișă, iar el îi răspunse la îmbrățișare.

–          Oh, ea este nepoata mea, Lotte, spuse bunica amintindu-și de mine.

–          Încântată să te cunosc Peter.

Bine, poate nu chiar atât de încântată, dar totuși părea drăguț, așa că mă bucuram pentru bunica.

–          Bună, Lotte. Ivonne mi-a povestit multe despre tine. Din câte am înțeles ești nepoata ei preferată.

–          Sunt singura ei nepoată, râse Lotte. Asta dacă nu intră și fratele și cei doi verișori ai mei la categoria „nepoate”.

Râse și Peter. Când râdea părea mai tânăr.

–          El este William, vecinul meu. Nepoata mea nu a mai putut veni. Ceva legat de serviciul ei, nu am înțeles prea bine. Totuși, Will s-a oferit să mă însoțească azi. Sper că nu este vreo problemă.

–          Sigur că nu, spuse bunica. Mă bucur să te cunosc Will. Mulțumesc că ai acceptat să vii azi.

–          Plăcerea a fost de partea mea, a spus bărbatul de lângă Peter pe care eu nu-l observasem până atunci.

Auzindu-i vocea profundă și groasă mi-am îndreptat privirea spre el. Părul lui negru era răvășit de parcă își tot trecea degetele prin el și arăta de parcă ar fi vremea să se tundă. Ochii lui albaștri erau acum zâmbitori privind spre bunica mea și puteam observa mici riduri formate în jurul ochilor lui. Trecând mai jos am observat un corp bine proporționat. Nu era nici slăbănog, nici cu prea mulți mușchi, dar totuși aceștia existau. Purta niște blugi care păreau că-i alunecă de pe talie, dar tricoul lui era destul de lung ca să nu pară indecent. Bănuiam că dacă ar fi ridicat mâna, atunci i s-ar ridica și tricoul și ar putea dezvălui… mai mult. Mi-am alungat gândul din minte și mi-am ridicat privirea spre el. Norocul meu că el încă nu se uitase la mine și nu mă prinsese holbându-mă la el. După ce vorbise cu bunica atenția lui s-a mutat asupra mea, încă zâmbind.

–          Bună Lotte, mi-a spus el.

–          Bună, i-am răspuns simplu.

Zâmbetul lui pâlpâise puțin, dar și-a revenit imediat.

–          Aș putea să întreb de la ce vine Lotte? Cumva de la Charlotte?

–          Vine de la „Nu e treba ta”, i-am răspuns enervată.

–          Foarte interesant. Ce origine are acest nume al tău? Continuă el de parcă eu i-aș fi răspuns cu prietenie.

–          Nu știu. Caută un dicționar de nume și vezi ce origine are.

–          Așa voi face, a răspuns el.

Nici măcar o secundă zâmbetul nu-i pierise de pe buze. Dimpotrivă, părea că se amplifică din ce în ce mai mult.

–          Will, scuz-o pe nepoata mea. Ei nu-i place numele ei întreg.

–          Înțeleg.

–          Și mergem, sau stăm aici? Întrebă Peter cu ochii numai pe bunica.

–          Sigur, acceptă ea și porniră împreună pe aleea din parc.

–          Mergem și noi? Întrebă Will întânzând o mână spre mine.

I-am ignorat mâna și am pornit în urma bunicii și a lui Peter.

–          Am înțeles. Faci pe inabordabila. Să știi că-mi place.

–          Nu fac pe inabordabila. Am venit aici pentru bunica nu ca să mă distrez. Și oricum tu nu ești cea mai bună companie.

–          Asta a durut. Văd că ți-ai făcut deja o părere despre mine.

Nu l-am mai băgat în seamă și am continuat să merg. Da, îmi făcusem o părere despre el. Cum aș fi putut să nu? Genul lui era cel mai enervant. Intra la categoria „Conștient de propriul potențial” și se aștepta ca orice fată să-i pice la picioare imediat cum el i-a zâmbit.

Will venea imediat în urma mea. Eram mai conștientă de prezența lui decât faptul că respiram. Am continuat să mergem după bunica și Peter, Will fiind foarte tăcut – ceea ce nu putea decât să mă bucure. Bunica și Peter vorbeau întruna, râzând din când în când și chiar părea că se înțeleg foarte bine. Le-am lăsat un avans, astfel încât nu auzeam ce tot își spuneau, dar chiar mă bcuram pentru bunica mea. Nu am mai auzit-o de mult râzând așa. Am văzut-o pe bunica dând din cap cu zâmbetul pe buze, apoi amândoi s-au întors spre mine și Will.

–          Lotte, a spus bunica când a ajuns lângă mine, eu și Peter am vorbit și suntem siguri că nu ne-am grăbit și chiar ne simțim bine împreună. Așa că tu și cu Will puteți pleca.

–          Nu pot să plec. Am venit aici cu mașina și dacă eu merg acasă, tu cu ce vii?

–          Nu fi prostuță. Voi lua autobuzul. Nu trebuie neapărat să merg cu mașina.

–          Dar…

–          Uite, dacă vrei poți să te mai plimbi prin parc. Dar eu și Peter chiar ne-am dori un moment să fim singuri.

Până la urmă am ajuns la un acord și a rămas să ne întâlnim peste o oră și jumătate la intrarea în parc. Bunica și Peter și-au continuat plimbarea, iar eu am plecat în altă direcție, iar Will s-a dus… unde s-o fi dus si el. M-am îndreptat spre acea parte a parcului care-mi trezea numai amintiri frumoase. Când eram mică mă aduceau aici mama și tata, dar cel mai mult bunicul și bunica. Mă simțeam atât de bine în compania lor și mereu mă ajutau să mă distrez cât mai mult. După ce a murit bunicul nimic nu a mai fost la fel. Bunica era mai mereu tristă și nu i-am mai văzut niciodată sclipirea aceea în ochi până azi. Așa că poate Peter chiar avea să-i facă bine bunicii.

Am ajuns în locul meu special. Aici erau leagăne, topogane, balansoare, bănci… Dar nimeni nu era prezent. De când au fost construite și amenajate noi spații de joacă, mai moderne, părinții își duceau acolo copiii și au uitat de această parte a parcului. Profitând de faptul că era pustiu, m-am pus în leagăn și am început să-mi fac vânt. Sând așa și legănându-mă încet mă simțeam bine, mă simțeam din nou copil, liberă și fără obligații.

Dintr-o dată am simțit cum leagănul prinde viteză și eu mă înălțam cât mai sus. Am țipat speriată strângând mai tare lanțurile în mâinii. În spatele meu am auzit un râs care de curând a devenit foarte familiar, și extrem de enervant și mi-am dat seama că Will nu plecase nicăieri. El stătea în spatele meu și-mi făcea vânt, iar eu mă ridicam tot mai sus cu leagănul. A trecut cumva pe lângă mine și acum stătea în fața mea rânjind.

–          Idiotule! N-ai altceva mai bun de făcut? Oprește leagănul să pot coborî.

–          Oprește-ți-l singură. Sau poți oricând să sari din el.

–          Ai înnebunit? Nu am cum să-l opresc fără să-mi rup picioarele și cu atât mai puțin să sar din el și să scap fără o entorsă, cel puțin.

–          Dar nu-ți face griji. Dacă sari, te prind eu.

–          Ha! Sigur, când o zbura porcul. Ce te faci dacă în timp ce sar o să te lovesc? Și la câți nervi mi-ai făcut, fi sigur că nu va fi din greșeală.

–          De fapt, va trebui să ai grijă când sari. Dacă mă lovești, s-ar putea să te scap și așa ai cădea și tu.

Privindu-l cum rânjea nu-mi venea să fac altceva decât să-l înjur. Din fericire nu eram nevoită să sar din leagăn pentru că acesta încetinea. Se pare că și Will a observat asta pentru că rânjetul începea să-i pălească. Dar desigur că asta nu a durat mult și i-a revenit rânjetul, apoi a pornit în spetele meu. Mi-am dat seama înainte ce avea de gând să facă.

–          Încetează! Nu mai face asta.

Dar Will nu mă asculta și-mi făcea și mai tare vânt. După ce s-a asigurat că nu putea să-mi facă și mai mult vânt fără ca leagănul să se rotească și eu să cad, a venit înapoi în fața mea.

–          Știi ce ai de făcut.

Am închis ochii și mi-am mușcat limba ca să nu-l înjur și să nu urlu la el cât mă țineau plămânii. Într-adevăr, nu aveam de ales decât să sar, altfel el ar continua să-mi facă vânt. Am  deschis ochii și m-am uitat urât la el. M-am pregătit să sar și am sperat să nu-l lovesc, nu din cauză că nu mi-aș dori, ooo, cât mi-aș dori să-l pocnesc de nu se vede, dar nu voiam să cad și eu totodată. Când leagănul a ajuns din nou sus, mi-am desprins mâinile de pe lanțuri și am sărit spre Will. Imediat am simțit brațele lui în jurul meu. Când m-am lovit de corpul lui am simțit cum s-a dezechilibrat puțin, dar s-a redresat imediat. Mâinile lui mă apăsau pe șolduri, totuși fără să mă doară. Dar asta nu însemna că-mi făcea plăcere. M-am desprins de el imediat și am trecut pe lângă el, temându-mă că altfel aveam să-l iau la bătaie. Privindu-l pe el, și apoi pe mine, știam că nu aș face decât să-l amuz dacă încercam să-i dau una.

–          Vezi? Ai sărit și nu a zburat porcul.

–          Schrauben Sie*! Am spus în timp ce mergeam în fața lui.

–          Nein, danke**, mi-a răspuns el.

M-am întors la el și l-am privit mirată. Știa germană? Se pare că mi-a înțeles confuzia, pentru că mi-a răsuns.

–          Nu știu germană, dar după cum mă privești, sigur nu mi-ai urat nimic de bine.

Avea a naibii de multă dreptate, dar nu i-am spus asta. Am continuat să merg ignorându-l. M-am uitat la ceas. Încă o oră. Mai trebuia să-l suport încă o oră, apoi puteam să plec acasă. Tot plimbându-ne prin parc, am ajuns în partea mai populată a acestuia. La început Will nu spunea nimic, doar mă stresa cu prezența lui de care aș fi fost bucuroasă să mă lipsesc, dar când am ajuns să fim înconjurați de mai mulți oameni Will tot mergea la chioșcuri și lua câte ceva. S-a dus și a luat înghețată, apoi a venit la mine vrând să-mi dea una, dar i-am răspuns „nu, mulțumesc”, iar el i-a dat-o unui copil care trecea pe acolo împreună cu părinții lui. Mai târziu s-a întâmplat la fel și cu vata de zahăr pe băț, apoi cu merele cu caramel și în final, cu floricelele. Lua câte două porții, una pentru el și una să mi-o dea mie, dar sfârșea în mâna copilului care se nimerea să treacă pe lângă noi.

–          Ești cam nerecunoscătoare să știi. Și nu e politicos să refuzi.

–          Nu ți-am cerut nimic și nu am pretenția la nimic. Doar să fiu lăsată în pace.

M-am uitat exasperată la ceas. Încă 15 minute. 14 minute și 30 de secunde… 14 minute…13. Arătam ca o disperată stând și privindu-mi ceasul întruna.

–          Lotte, dacă nu te-aș cunoaște, aș spune că vrei să scapi de mine. Altfel de ce te-ai uita așa mult la ceasul ăla?

–          Chiar nu mă cunoști și chiar vreau să scap de tine.

12 minute. Pe bune, timpul nu poate trece mai repede? M-am îndreptat spre ieșirea din parc. Aveam să aștept acolo. Nu mai voiam să stau cu Will prin parc de parcă noi am fi cei care sunt la întâlnire. Când am ajuns la intrarea în parc mai aveam de așteptat numai 7 minute. Speram ca bunica sa facă ca de obicei, să ajungă mai devreme de ora stabilită. 6 minute. Și, uite-o pe bunica. M-am abținut să nu țopăi de fericire și să alerg la ea luând-o în brațe. Am așteptat-o cuminte la locul meu. Tocmai când s-a apropiat mai mult am observat că își ținea brațul după al lui Peter și mergeau amândoi râzând. Cred că bunica a râs azi mai mult decât a făcut-o în ultimii șapte ani.

–          Lotte, Will, ce-ați mai făcut?

–          Ne-am plimbat prin parc, a răspuns Will.

–          Și m-ai terorizat la locul de joacă.

–          Nu te-am terorizat.

–          A, nu? Atunci tu cum ai numi faptul că m-ai băgat în sperieți împingând leagănul ăla cât de sus ai putut?

–          Noi voiam să știm doar dacă v-ați distrat, a spus Peter.

–          Nu!

–          Da.

Am spus eu și Will deodată.

–          Tu te-ai distrat, eu nu. Și am terminat discuția.

Bunica și Peter s-au uitat la noi amuzați.

–          Ei bine, Peter, am avut o zi grozavă. Mă bucur că m-ai invitat.

–          Și eu mă bucur că ai acceptat, Ivonne. Sper ca în curând să putem repeta figura.

–          Aș fi încântată.

După ce bunica și Peter au mai stabilit o întâlnire pentru mâine, am plecat în sfârșit acasă.

–          Și cum ți s-a părut Peter? M-a întrebat bunica imediat cum am ajuns în mașină.

–          Mi s-a părut drăguț. Chiar mă bucur pentru tine bunico.

–          Îți mulțumesc, Lotte. Că ai venit cu mine azi, în ciuda a ceea ce crezi despre întâlniri.

Restul drumului bunica mi-a vorbit numai despre Peter. Când am ajuns acasă m-a lăsat pe mine și a mers să-i povestească mamei. Eu m-am schimbat din nou în pijamalele mele și m-am pus la televizor căutând ceva interesant. În afară de lenevit nu am făcut nimic altceva până când a trebuit să merg la culcare. Oricum, voi avea destul de muncă mâine, așa că măcar azi să nu fac nimic.

Ziua următoare m-am trezit devreme, m-am îmbrăcat cu fusta neagră strâmtă, cu 15 centimetri deasupra genunchilor și o cămașă albă și sacoul negru. Mi-am prins părul într-un coc frumos și ordonat, m-am machiat bine, ascunzând toate imperfecțiunile. M-am încălțat cu obișnuiții pantofi cu toc, mi-am luat geanta și am plecat spre birou. Lucram la o firmă de confecții și eram asistenta directorului de imagine.Din când în când domnul Candover îmi cerea sfatul în legătură cu anumite decizii pe care trebuia să le ia. Mi-a spus că dacă o țin tot așa și rămân cu capul pe umeri aș putea fi promovată ca director de imagine când el se va retrage.

Am ajuns la timp, ca de obicei și m-am apucat de treabă. Ziua de azi a fost mai aglomerată ca nicioadată. Telefoanele au sunat încontinuu, o mulțime de oameni au tot intrat și ieșit din biroul domnului Candover. Știam că firma își caută un nou asociat și asta cât mai curând, așa că toată ziua a fost un du-te-vino. Abia așteptam pauza de prânz să am și eu puțin timp liber.

Liftul a scos un zgomot, semn că cineva tocmai a ajuns aici. Am presupus că era domnul Lockwood, ultimul posibil asociat dinaintea pauzei de prânz. În plus, mai era trecut și cu un semn de exclamare, ceea ce însemna că era unul din cei importanți. Când am ridicat privirea, am rămas cu gura căscată. Chiar dacă azi purta costum și cravată în locul blugilor și al tricoului și era mai aranjat, licărul amuzat din ochii lui și rânjetul erau aceleași. Will s-a apropiat de mine și zâmbetul i s-a lățit.

–          Bună, Lotte. Nu știam că lucrezi aici. Ce mică e lumea, nu? Dă-mi voie să mă prezint cum trebuie, William Lockwood. Dacă nu mă înșel, domnul Candover mă așteaptă.

–          Tu ești unul dintre posibilii viitori asociați?

–          De ce ești așa surprinsă?

Cum să nu fiu surprinsă? La cât am auzit vorbindu-se despre acest Lockwood și despre succesul lui în lumea afacerilor, mi l-am imaginat mai bătrân, nicidecum de cel mult 30 de ani și cu atât mai puțin arătând ca Will, care aducea mai mult cu un pierde-vară – cel puțin așa îmi lăsase impresia ieri.

Însă privindu-l acum îmi era și mai antipatic. Acum știam că înfumurarea lui nu venea doar din cum arăta, ci si din cauza statutului său social. Știam prea bine că majoritatea bogătașilor credeau că orice poate fi cumpărat. Din fericire, domnul Candover nu era așa, dar Will părea că se încadrează perfect în acea categorie. Dacă Will va fi noul asociat, știu că-l voi vedea destul de des de acum încolo. Totuși, știind că asta ar fi foarte important pentru firmă, sper totuși că va semna contractul.

–          Știi, ai putea să-l scutești pe domnul Candover de efortul de a mă convinge și-ai putea accepta o întâlnire cu mine. Cum ar fi, cina în seara asta? Dacă totul va merge bine, voi semna contractul.

L-am privit cu ochii cât cepele. Chiar vorbea serios? Se aștepta ca eu să accept sub amenințarea refuzului asocierii? Nu numai că merita două perechi zdravene de palme, dar trebuia zguduit bine ca să-și dea seama că banii nu sunt totul. Domnul Candover nu s-ar fi supărat dacă făceam o scenă aici din cauza aceea ce tocmai îmi spusese Will. Dacă eu îi displăceam pe cei bogați și încrezuți, domnul Candover îi ura. El aunsese aici prin forțe prorpii, plecând de jos și niciodată nu a uitat asta. Cu cel mai mare calm posibil l-am privit pe Will în ochi și i-am răspuns.

–          Te rog frumos să pleci pe unde ai venit.

Zâmbetul lui s-a transformat dintr-unul superior în unul satisfăcut.

–          Foarte bun răspunsul Lotte. Acum sunt și mai sigur că vreau să semnez contractul. N-aș vrea să lucrez cu oameni care se vând, chiar dacă este în interesele firmei.

A intrat în biroul domnului Candover lăsându-mă, din nou, cu gura căscată. Ce-aș putea să înțeleg din ceea ce tocmai s-a întâmplat? Am scuturat din cap și m-am întors la treaba mea. Dar numai la corectarea mailului nu-mi stătea mie capul. După 15 minute în care n-am reușit să fac nimic cum trebuie, ușa biroului s-a deschis și din el au ieșit Will și domnul Candover. Will se uita la mine și zâmbea.

–          Se pare că până la urmă tot va trebui să iei masa cu mine, Lotte. Deși va fi prânzul, și nicidecum o întâlnire.

–          Poftim?

–          Lotte, ți-am spus mai demult că în curând îmi vei lua locul și se pare că va fi mai repede decât anticipasem. Azi-dimineață mi-a spus fiul meu că soția lui a rămas însărcinată. În curând voi avea un nepot și aș vrea să stau cât mai mult în preajma lui. Desigur, nu voi pleca imediat, dar din moment ce pe viitor va trebui să lucrezi cu domnul Lockwood, m-am gândit că v-ar prinde bine să vă înțelegeți încă de la început.

–          Dar…

–          L-ai auzit pe domnul Candover, Lotte. Hai să mergem. Mai am încă foarte multe întrebări legate de firmă.

Will m-a apucat de mână și m-a tras după el, lăsându-l în urmă pe domnul Candover, care ne privea amuzat. Și nu era singurul. De fiecare dată când treceam pe lângă cineva îl vedeam cum își înăbușea râsul.

–          Domnule Lockwood, vă rog frumos să-mi dați drumul. Voi merge singură.

–          Haide, Lotte. Cred că putem lăsa de o parte formalitățile. Eu sunt Will, iar tu ești Lotte. În regulă?

–          Nu prea, domnule Lockwood, am spus eu accentuând numele lui.

El și-a dat ochii peste cap și apoi mi-a dat drumul la mână făcându-mi semn să o iau în fața lui. Mergând prin firmă simțeam ochii tuturor asupra mea. Văzându-l pe Will,  niciunul nu s-ar fi gândit că el este William Lockwood, noul asociat, ci vreun iubit de-al meu. M-am făcut roșie ca racul numai gândindu-mă la asta. Însă tocmai atunci mi-am dat seama de un mic amănunt. În ultimul timp am tot jonglat cu numele posibililor asociați. Cum a putut să-mi scape tocmai amănuntul ăsta.

–          Stai puțin, i-am spus când am ajuns în parcare. Tu nu ești unul dintre asociați. Știu prea bine că pe el îl cheamă Benjamin Lockwood, nu William Lockwood. Ai ceva de spus în apărarea ta?

Îl priveam cu mâinile în șold și bătând din picior.

–          Da. Benjamin Lockwood este tata. La fel cum domnul Candover ți-a predat ție ștafeta, la fel a făcut și tata cu mine.

Acum eram sigură că arătam stupid stând așa, încruntându-mă la el, în timp ce el îmi dădea o explicație complet logică, la care mă mir că nu m-am gândit înainte. Presupun că eram atât de dornică să-l prind pe Will cu mâța în sac, încât nu am mai stat să mă gândesc înainte să deschid gura.

–          A, înțeleg. Îmi cer scuze.

–          Nicidecum. Mă bucur că ai întrebat și-mi place c-ai fost atentă la detalii. Cred că noi doi vom face o echipă destul de bună.

–          Poate.

Will nu a mai zis nimic și m-a condus la mașina lui, deschizându-mi portiera. Am intrat în mașină surprinsă de gestul lui. Pe drum am continuat să fiu din ce în ce mai surprinsă, într-un mod plăcut. Deși Will avea o mașină cu mulți cai putere, el mergea regulamentar niciodată depășind viteza. A oprit în fața unui restaurant și a venit din nou să-mi deschidă portiera. De data asta mi-am amintit să spun „mulțumesc”, chiar dacă a fost unul mai murmurat.

Ne-am așezat la masă și am comandat, apoi l-am așteptat pe Will să-mi pună întrebări. Dar nu a venit niciuna. Doar stăteam acolo și încercam să ne evităm privirile. Mda, o echipă bună într-adevăr. Ne-au adus și mâncarea și noi tot nu vorbiserăm. În cele din urmă, când am dat să mănânc, Will a început să vorbească.

–          Știu că nu este treaba mea, dar mă tot macină gândul ăsta. De ce te numește domnul Candover pe tine să-i preiei postul? Este..? Adică…

M-am prins unde bătea așa că i-am răspuns înainte să reușească să dea glas gândului oribil care-i trecea prin minte. Am oftat.

–          Niciunul dintre cei doi fii ai lui nu a vrut să intre în lumea afacerilor. Cel mare, care este cel despre care spunea domnul Candover că va fi tată, a ales să studieze medicina, iar cel mic adoră actoria, așa că acum lucrează la un teatru. Și după ce am lucrat cu el ceva timp și m-a supus câtorva teste mi-a spus că ar putea să-mi lase mie postul lui fără să aibă remușcări. Nu este nicidecum ceea ce te gândești tu. Chiar a trebuit să lucrez mult pentru asta.

–          Sigur, trebuia să-mi fi dat seama, a spus el rușinat privind fix un șervețel de pe masă. Îmi cer scuze.

Am ridicat din umeri.

–          Sunt sigură că nu ești singurul care crede asta. Dar lumea o să creadă lucruri rele despre mine orice aș face, așa că nu-mi mai răcesc gura de pomană.

–          Și ești în regulă cu asta?

–          Normal că nu. Urăsc să știu că lumea mă crede o curvă care se vinde pentru un post mai bun.

–          Mda, întrbare stuidă nu? Întrebă el cu jumătate de zâmbet, evitând în continuare să mă privească. Aș putea să te întreb în ce au constat acele teste despre care vorbeai?

Am ridicat din umeri. Eram sigură că dacă nu i-aș fi spus eu, i-ar fi spus domnul Candover.

–          Inițial mi-a mărit salariul. Era o diferență uriașă și a vrut să vadă cum reacționez când „dă norocul peste mine” – știu toate astea pentru că mi-a mărturisit el, în cele din urmă – și apoi mi-a scăzut din salariu făcându-l mai mic decât era inițial. Văzând că nu zic nimic mi-a dat din nou cât trebuia și cât scria în contract. Acesta a fost primul test, să vadă dacă las banii să mă influențeze.

–          Înțeleg că era un test, dar cum de tu nu ai zis nimic când ai primit mai puțin?

–          Tocmai pentru că înainte primisem mai mult decât trebuia, mă așteptam ca în luna următoare să primesc mai puțin. Nimic nu vine gratis în viața asta.

–          Sună logic. Al doilea test care a fost?

Eu m-am înroșit rușinată când mi-am amintit. Domnul Candover nu a mai putut să mă privească în ochi săptămâni de la acel moment jenant. Și nici eu nu eram în stare.

–          Ăăă… al doilea și al treilea test au constat în… Sunt așa vagi amintirile. Nu-mi mai amintesc exact.

–          Așa nasol a fost? Întrebă el înțelegător, iar eu am dat din cap rușinată. În regulă atunci, să vorbim despre altceva. Dar asta după ce mâncăm.

În timp ce mâncam a fost liniște la masă. Will tot aflase lucruri despre mine dar eu în realitate nu prea știam nimic despre el. Bine, nici ceea ce știa el despre mine nu se putea numi mare lucru, dar tot știa mai multe despre mine decât eu despre el.

–          Aș putea să te rog acum să-mi spui și mie numele tău întreg? Știu că aș fi putut să-l aflu de la domnul Candover, dar îmi doream să mi-l spui tu.

–          Tot o să-l afli până la urmă, am spus eu oftând. Liselotte Eisenberg.

–          Frumos nume. Mă duce cu gândul la familiile regale. Și este rar, la fel ca tine. Nu prea se mai găsesc persoane asemenea ție, Liselotte.

–          Nu căutam complimente, i-am răspuns încercând să-mi ascund zâmbetul.

–          De unde știi că era un compliment? Poate voiam să spun că ești o zgripțuroaică, în timp ce restul lumii nu este..

–          Simplul fapt că mi-ai spus că sunt diferită de alții este un compliment.

El a zâmbit cu toată gura. Dar acum parcă nu mai mă enerva așa tare zâmbetul lui. Chiar mi se părea luminos.

–          Stai liniștită. Nu cred că ești o zgripțuroaică. Cred că ești deșteaptă, amuzantă și cu picioarele pe pământ. Și aș mai spune ceva, dar îmi vei arunca apa în față.

Am bănuit ce altceva ar mai fi vrut să spună. Și nu el era cel căruia voiam să-i arunc apa în față, ci mie pentru a alunga căldura care mă invadase dintr-o dată.

–          Și tu cu ce te ocupi mai exact? Am întrebat într-o încercare nu prea subtilă de a schimba subiectul. Totuși, Will mi-a răspuns.

–          Firma tatălui meu este una de publicitate. Lucrez cu el de ceva timp. Ne tot căutăm asociați pe care îi ajutăm să-și promoveze afacerea și le dăm sfaturi. Desigur, încercăm să nu ne asociem cu concurența. Odată ce-am semnat un contract, orice adversar de pe piață nu ne mai poate atrage de partea lui. Așa ne-am câștigat un renume și suntem foarte căutați. Și – cu riscul de a părea îngâmfat – suntem chiar buni în ceea ce facem.

–          Dar tu ai fost de acord cu asta? Sau ai preluat afacerea familiei din obligație?

–          A fost un moment când am vrut să fac Dreptul. De fapt, chiar am fost un an la facultate, dar m-am răzgândit. Nici nu terminasem primul an de facultate că deja mă interesau afacerile tatei. Așa că n-am mai ajuns să fac anul 2 de facultate, dar tata m-a instruit bine. Și niciodată nu m-a obligat să fac ceva. Într-adevăr a fost bucuros când am vrut să lucrez la firmă, dar el ar fi fost mândru de mine orice-aș fi făcut.

Am mai vorbit încă puțin. Am aflat că mai avea un frate de 15 ani și o soră mai mare, de 30 de ani, iar el avea 27. Se părea că era apropiat de frații lui și eram puțin invidioasă pe el. Eu nu-mi mai văzusem fratele de când se însurase și se mutase în alt oraș.

–          Nu-mi vine să cred cât e ceasul. Cum a trecut timpul așa repede? Trebuie neapărat să mă întorc la firmă. Oh, nu! Firma. Nu am vorbit deloc despre asta.

Eu eram agitată și speriată. O dădusem în bară. Domnul Candover avusese încredere în mine și eu ce făcusem? În loc să mă ocup de interesele firmei și să-l conving pe Will că făcuse cea mai bună alegere eu mă comportasem ca și cum am fi fost la o întâlnire. Distrusesem toată imaginea firmei. Iar Will doar mă privea zâmbind.

–          Se pare că va trebui să repetăm și mâine figura. Vin să te iau tot la aceeași oră, să fii gata.

Eu am dat din cap absentă. Nu înțelegeam ce se întâmplase. Trecusem printr-un astfel de test. Domnul Candover se asigurase că eu nu-mi pierd capul când vine vorba de un bărbat și reușeam să apăr firma și interesele ei. De ce la întâlnirea care a fost menită să mă testeze am putut să fac ceea ce trebuie, dar de data aceasta o dădusem în bară? Poate reușisem pentru că atunci, cel cu care luasem masa a încercat să mă seducă, exact ce uram eu cel mai mult la un bărbat, în schimb Will doar vorbise cu mine. Și nu doar că vorbise cu mine și nu cu decolteul meu, dar chiar părea interesat de discuție.

Nici nu mi-am dat seama că ajunsesem la firmă până când Will nu a venit să-mi deschidă portiera mașinii.

–          Lotte, îmi pare rău.

–          Pentru ce? Am întrebat cu gândul pe jumătate în altă parte.

–          Pentru că am condus deliberat discuția spre subiecte personale. Voiam doar să câștig cât mai mult timp cu tine.

–          Vina a fost a mea, Will. Era treaba mea să fac ceea ce trebuie.

–          Mi-ai spus numele, a spus el uimit.

Am ridicat sprâncenele nedumerită. Abia apoi mi-am dat seama că era într-adevăr pentru prima oară când îi spusesem pe nume. Atunci când i-am spus „domnul Lockwood” nu prea se puneau. Am dat din cap oarecum amuzată și am pornit spre firmă spunându-i „la revedere” lui Will.

–          Așteaptă, Lotte. M-am întors spre el în timp ce se apropia de mine. Vrei să ieși cu mine în seara asta? Dar de data asta nu mai vreau scuza unei discuții despre firmă ca să accepți. Aș vrea să accepți pentru că vrei asta. Deci vrei să mergi la o întâlnire cu mine? În seara asta?

–          Da, i-am răspuns zâmbind ușor.

–          Grozav, el a zâmbit în adevăratul sens al cuvântului. Te iau pe la șapte.

Apoi a mers la mașina lui și a plecat.

Am mers dezamăgită spre firmă. Mi-am spus că era din cauză că încă mă simțeam vinovată că am făcut ceea ce nu trebuia, nicidecum din cauză că el nu făcuse nici o încercare să mă sărute. Însă eu știam mai bine. Și până la urmă de ce acceptasem eu, care nu-mi dau întâlniri, să merg la o întâlnire tocmai cu Will? De fapt, era o prostie din partea mea numai să mă întreb asta. Mă simțisem foarte bine cu el azi la restaurant. Era amuzant, sociabil, știa cum să te facă să te simți în largul tău și nu era deloc așa cum îl crezusem eu. Nu încercase să mă impresioneze cu frumusețea sau cu averea lui. Până și restaurantul pe care îl alesese fusese unul simplu. Și se comportase mult deasupra altora care acționau ca niște armăsari în sezonul de împerechere. A părut o cină condusă de neuroni, nu de hormoni. Și să fiu sinceră, mă simțisem dezamăgită când îmi privisem ceasul și-mi dădusem seama că timpul împreună ni se terminase, așa că am fost feircită când mi-a cerut o întâlnire și normal că am acceptat. Acum nu-mi rămânea decât să aștept până la șapte.

Se pare că atunc când vrei să treacă timpul, trece greu. De obicei îmi plăcea să stau la firmă, dar după-amiaza aceasta a fost oribilă. Priveam ceasul din cinci în cinci minute. Când s-a făcut în sfârșit cinci mi-am strâns imediat lucrurile și am plecat repede spunând câte „un larevedere” când apucam.

Când am ajuns acasă am început să mă preocup pentru cea mai mare problemă. Cu ce să mă îmbrac? Garderoba mea consta în hainele pentru muncă și câteva haine mai lejere, cum ar fi blugi și tricouri. Până la urmă am găsit – îngrămătită într-un colț al șifonierului meu – o rochie albastră lungă până deasupra genunchilor care-mi venea pe corp, dar nu era mulată arătându-mi toate formele. M-am încălțat cu niște săndăluțe negre cu toc. Părul mi l-am lăsat desprins să curcă cascadă pe umerii și spatele meu. M-am dat cu puțin tuș negru pe la ochi și puțină pudră și eram gata. La șapte fix am auzit soneria și m-am dus repede la ușă.

–          Unde arde? Întrebă bunica auzindu-mi pașii grăbiți. Apoi mă privi și rămase cu gura căscată. Ai pierdut vreun pariu? Întrebă în cele din urmă

–          Foarte amuzant.

Am ajuns în fața ușii și mi-am aranjat hainele apoi am deschis ușa zâmbind. Will nu mă privea pe mine, ci spre buchetul de flori pe care-l ținea în mână.

–          Sunt un tâmpit. Am și uitat să te întreb unde stai. A trebuit să…

Când a ridicat privirea spre mine a tăcut din gură și doar m-a privit.

–          Arăți incredibil. Astea sunt pentru tine, spuse el dându-mi florile.

–          Mulțumesc. Te rog, intră, i-am spus luând florile și dându-mă din cadrul ușii ca să poată intra în casă.

–          Se pare că treaba e mult mai serioasă, spuse bunica când îl văzu pe Will. Lotte, scumpo, te amenință cineva?

Will râse și eu m-am înroșit.

–          Bunico! Nu mă amenință nimeni, nu am pierdut niciun pariu și nici n-am amnezie.

–          Vai, ți-a venit mintea la cap? De când aștept momentul ăsta.

Mi-am dat ochii peste cap și am plecat să pun florile în apă. În spatele meu auzeam râsul lui Will apoi am auzit cum vorbea cu bunica.

După ce-am pus florile în apă eram gata de plecare. Am mers și l-am luat pe Will de lângă bunica apoi am plecat spre ușă.

–          Ai o casă frumoasă, îmi spuse Will înainte să ieșim.

–          Mulțumesc. Este a părinților mei. Nu am putut să mă mut și să-i las pe ei și pe bunica.

–          Nu pierzi nimic. Viața intependentă este foarte plictisitoare.

Will mă conduse la mașină și-mi dechise din nou portiera. Am mers la un alt restaurant față de cel de la prânz. De data asta ceva mai sofisticat, dar totuși nu extravagant. Am mâncat, am vorbit, am râs, cu alte cuvinte, m-am simțit grozav. Așa că atunci când Will mi-a propus să mergem la un flm, am acceptat bucuroasă. La cinema rula o comedie cu Adam Sandler și am fost amândoi de acord să o vedem. Întunericul din sală crea o atmosferă intimă și de fiecare dată când ni se atingeau mâinile pe cotieră simțeam cum mă trec fiori în locurile în care-i simțeam pielea. Râdeam cu poftă la poantele care erau în film. Una a fost atât de amuzantă că m-am îndoit la mijloc de râs și se pare că și Will la fel. Dintr-o dată m-am uitat spre el și fețele noastre erau atât de apropiată că îi simțeam respirația pe fața mea. Ochii lui s-au îndreptat spre buzele mele și s-a aplecat puțin mai în față, dar apoi s-a tras repede înapoi și se utia la ecran. Mi-am îndreptat și eu spatele și mă uitam la ecran, dar nu mai eram deloc atentă. Auzeam lumea din jurul meu cum râdea, dar eu nu mai puteam fi atentă la ce se întâmpla în film. Mă tot gândeam de ce nu mă sărutase Will. De ce se trăsese în spate așa brusc?

M-am ridicat furioasă de pe scaun spunând că merg la baie. Ajunsă acolo mă uitam în oglindă la reflexia mea și nu-mi venea să cred așa ceva. Ochii mei aruncau săgeți de furie. Și asta doar din cauză că Will nu mă sărutase. Ce se întâmplase cu mine? Când a început să-mi placă Will atât de mult într-atât încât să mă enervez că el s-a tras înapoi când mai aveam puțin și buzele ni se atingeau?

Când am ieșit din baie l-am găsit pe Will așteptându-mă. Văzându-l cum se uita pe pereți la posterele filmelor, am luat pe loc decizia a ceea ce aveam să fac mai departe. M-am îndreptat hotărâtă spre el și când am ajuns în fața lui m-am ridicat pe vârfuri și l-am sărutat. Buzele lui au rămas nemișcate la început, dar când și-a dat seama ce se întâmplă, și-a pus o mână pe mijlocul meu și m-a tras mai aproape de el sărutându-mă cu foc. Când am vrut să mă trag înapoi, Will și-a pus mâinile de o parte și de alta a feței mele și m-a împiedicat.

–          Nu așa repede… Îmi doresc să te sărut din clipa în care te-am văzut. Și acum crezi c-am să termin așa repede? Spuse el sărutându-mă ușor în colțul gurii.

–          Atunci de ce nu ai făcut-o mai devreme?

–          Pentru că știam că nu ai o părere prea bună despre mine. Trebuia să ți-o schimb înainte să fac orice mișcare.

Mă sărută mai apăsat de data asta forțându-mi buzele să se deschidă. Și nu i-a trebuit prea mult efort ca eu să mă supun dorinței lui. În scurt timp limba lui îmi cerceta gura cu blândețe și delicatețe. Când mi-am atins vârful limbii de al lui am crezut că o să cad din picioare la cum mi s-au înmuiat genunchii. Senzațiile care mă încercau erau de nedescris. Simțeam ceva ca o euforie care pune stăpânire pe mine și nu mai voiam să mă desprind din îmbrățișarea asta pentru nimic în lume. Will m-a apropiat și mai mult de el elimintând orice fir de aer dintre noi. Chiar dacă știam că suntem în public, nu-mi păsa că lumea se uita la noi, iar noi le ofeream un spectacol pe cinste. Îmi păsa doar de bărbatul care mă săruta cu atâta pricepere că mă înfioram. Într-un sfârșit și-a dezlipit gura de a mea, dar încă mă ținea în brațe.

–          Cred că s-a terminat filmul.

–          Nu-mi pasă, am spus eu simțindu-mi buzele umflate în urma sărutului.

–          Lotte, te rog dă-ne o șansă. Nu vreau ca după seara asta să ne întoarcem să vorbim numai despre afaceri. Vreau o relație serioasă cu tine. Vreau să fim împreună și poate chiar să ne căsătorim cândva. Te rog, Lotte, acceptă să fii iubita mea.

L-am privit în ochi și am văzut că era foarte serios. Mă privea cu speranță și aștepta răspunsul meu. I-am zâmbit, m-am ridicat pe vârfuri și l-am săutat ușor.

–          Da, i-am spus în cele din urmă.

Ultimul lucru pe care mi-l amintesc a fost zâmbetul lui mare înainte să mă sărute până am uitat de mine.

Șfârșit

__________________________________________

*Du-te dracului.**Nu, mulțumesc.

Se pare că am reușit să mai scriu și eu ceva chiar dacă școala și BAC-ul se țin scai de mine. Sper că v-a plăcut povestea aceasta:) Aștept părerile voastre.

xoxo, AlexaNdra.

Advertisements

6 thoughts on “Întâlnire dublă

  1. Povestea a fost fantastica 😡 Si vai cat mi-a placut intalnirea dintre batranei :)))
    Chiar mi-a fost dor de povestile tale , sper sa mai revii cu cate un capitol nou sau poate cate o povestioara din asta scurta 😡
    O, si eu m-am indragostit total de Will asta :)))
    Succes in continuare la scoala :* !!! Si ne mai cititm 😉

    Like

    1. Mulțumesc! :*:* Mă bucur că ți-a plăcut 🙂
      Cu câte o poveste poate-mi mai fac apariția pe blog, dar cu un capitol nou, cu siguranță nu. Nu de alta, dar decât să postez un capitol acum și mai postez altul peste 1 lună jumate-2, mai bine încep să postez la câteva zile capitole :d
      Mulțumesc! Succes și ție :*:*>:D<

      Like

  2. Awww… deci… Awwwwwww….si… Awwwwwwwwww cat de draguti pot fii???? :o3:o3:o3 ❤ ❤
    Deci e geniaaaalaaaaa povestea asta!!! ❤ ❤ ❤
    Will e asa draguuuuttt :X:X:X Si Lotte la fel :X:X:x
    Trebuie neaparat sa mai faci povesti d-astea :o3:o3:o3
    Asta a fost asa de draguta, geniala, sweet, cute, awesome etc :o3:o3:o3:X:X:X:X
    Bafta in continuare!!!! :*:*:*:*:*:*:*:*:*:*:*:*:*

    Like

  3. Injur!Imi trag palme.Cum Doamne am reusit sa il citesc atat de tarziu?:(( 😐 Insa ceea ce conteaza este ca a fost GENIAL! Adica,cum ai descris totul,mai ales sarutul 😮 nu sunt niste William de vanzare pe undeva?Vreaaaau si eu unul:))
    Superb,superb,superb,superb! Nici nu am cuvinte sa descriu. :* :* Abia astept si alte creatii :X:X

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s