Capitolul 1

Edward

Au trecut mulţi ani de la conflictul nostru cu Victoria, iar aceasta nu şi-a mai făcut apariţia.

Victoria era iubita lui James, cel care vroia să o omoare pe Alice, dar nu a reuşit decât să o transforme. Jasper nu vroia ca Alice să fie vampir. Îi puteam citi gândurile şi ştiam că vrea doar ca Alice să îmbătrânească, iar când zilele i se vor scurge, el o va urma de îndată ce putea. Nu prea îmi plăcea situaţia, dar trebuie să recunosc că aş fi făcut la fel dacă m-aş fi îndrăgostit de o muritoare. Dar nu! Dragostea nu era pentru mine.

Totuşi, întămplarea cu James i-a făcut pe Alice şi pe Jasper mai fericiţi ca niciodată.

Motivul pentru care am trăit destul de mult timp cu teama că Victoria ne va ataca a fost pentru că în încercarea lui James de a o seca pe Alice de tot sângele din corp, el a murit, din cauza noatră.

Acum ne împachetam lucrurile pentru a ne muta din nou în Forks şi pentru a o lua de la capăt din nou. Acum nu mai eram fratele lui Carlisle, ci fiul lui, împreună cu Emmett, Rosalie, Alice şi Jasper. Iar Esme, soţia lui Carlisle se presupunea a fi mama noastră. În familia mea toţi aveau pe cineva, cu excepţia mea evident. Emmett era cu Rosalie, Jasper cu Alice, iar Carlisle cu Esme. Doar eu eram singur.

Tânjeam după o persoana pe care să o iubesc şi alaturi de care să-mi petrec eternitatea. Din câte citeam în minţile celor din jurul meu, acesta era singurul lucru bun la a fi condamnat la o viaţă veşnică, şi anume că poţi fi cu persoana iubită o eternitate.

–         Edward, iar eşti gânditor? Vocea lui Emmett ma trezise din visare.

–         Da. Mă întreb cum o mai fi în Forks? Ultima oară când am trecut pe acolo, a fost acum 100 de ani.

–         Stai liniştit, tot ploios este.

–         Pe bune Emmett? Credeam că s-a mutat Forksul în partea sudică şi că de acum o să fie doar soare.

–         Haide Edward! Încercam doar să mai detensionez atmosfera şi să te fac şi pe tine să fii atent la altceva, nu doar la ce e în capul ăla al tău mare.

–         Cine vorbea…

–         Insinuezi că eu nu sunt atent la ce e în jurul meu  şi stau tot timpul de parcă aş fi o statuie?

–         Nu, insinuam că ai capul mare.

Emmett mai bombăni ceva, ce nu am înţeles – drept să spun, nici nu m-am chinuit să înţeleg, nici măcar nu am încercat să-i citesc gândurile – şi spre fericirea mea, mă lăsă în pace.

Am terminat într-un timp scurt cu împachetatul bagajelor. Toţi erau trişti că trebuia să o luăm de la capăt cu liceul. Ştiam tot ce se preda. Până şi Emmett, care pare a fi bătut în cap ştia toate lecţiile. Însă nu aveam de ales. Nu puteam sta prea mult într-un loc. Lumea s-ar fi prins că nu eram normali din moment ce nu ne schimbam niciodată. Rămâneam îngheţaţi la aceeaşi vârstă la care am fost transformaţi.

–         Sunteţi gata? Ne întrebă Carlisle.

–         Oricum trebuie să plecăm, aşa că ce mai contează? Se răsti Rosalie.

Dintre noi toţi ea era cea căreia îi displăcea cel mai mult faptul că trebuia să ne mutăm mereu.

–         Scuze Carlisle. Spuse Rosalie ruşinată.

–         Maşina este gata. Spuneţi când vreţi să plecăm. Spuse Jasper, care tocmai intrase în casă.

–         Şi noi suntem gata. Hai să mergem. Nu văd motivul pentru care am mai sta aici.

I-am dat dreptate lui Rosalie. Bineînţeles nu am spus asta cu voce tare. Nu aveam de gând să-i umflu ego-ul mai mult decât era deja.

Drumul până la aeroport a fost liniştit. Nimeni nu spunea şi nu gândea nimic. Nu trebuia să mă mai chinui să blochez vocile din jurul meu. Zborul până în Forks a fost un adevărat calvar pentru mine. Toţi cei din avion se gândeau doar la faptul că mergeau înapoi la persoanele iubite, la familiile lor. Lângă mine era un cuplu de proaspăt căsătoriţi, care mergeau în luna de miere.

Norocul meu că nu mai trebuia să le suport pentru mult timp dulcegăriile. Eram deja sătul de câtă dragoste era în jurul meu. Mă simţeam şi-aşa destul de singur, nu mai aveam nevoie de cei din jur ca să mă facă să mă simt şi mai nasol.

Primul lucru pe care l-am făcut cum am ajuns în Forks a fost să cumpăr un ziar. Voiam să ştiu ce se mai întâmplase în Forks în ultimii ani. Pe când răsfoiam ziarul, am dat peste un articol care mi-a atras atenţia. “Dispariţii misterioase şi multe morţi au fost înregistrate în ultimele 2 săptămâni în Seattle.”

Nu se poate. Asemenea ravagii nu pot face decât mulţi nou-născuţi.

–         Carlisle! Ai văzut asta?

El dădu din cap că nu și-mi luă ziuarul pentru a-l citi. Ochii i se măriseră citind. Și el gândea același lucru ca mine.

–         Hai să mergem mai repede acasă. Trebuie să vorbim serios despre asta.

Drumul spre casă a fost într-adevăr rapid. Emmett a insistat să conducă, deoarece voia să-și testeze noua mașină, care era destul de spațioasă pentru toți. Imediat cum am ajuns la fosta viitoare noastră casă, Carlisle a spus să nu plecăm nicăieri deoarece trebuie să vorbim.

–         Avem motive destul de serioase să credem că o armată de nou-născuți se află în Seattle.

–         Poftim? Ridică Jasper capul părând foarte uimit. De ce crezi asta?

Carlisle luă ziuarul și i-l dădu lui Jasper. Acesta îl citi în câteva secunde.

–         Nu înțeleg. De mult timp nu a mai făcut nimeni nicio armată. Nimeni nu mai este așa de teritorial încât să-și creeze o armată.

Atunci mi-am dat seama de un lucru. Dacă nu era vorba despre teritoriu? La urma urmei dacă cineva și-ar crea o armată de nou-născuți, nu i-ar lăsa să facă atâtea victime, cel puțin nu în același loc, deoarce ar putea trage un semnal de alarmă. Și la fel cum a spus Jasper, nimeni nu mai vrea atât de mult teritoriu.

–         Nu reușesc să văd nimic – spuse Alice – e ca și cum cineva își schimbă deciziile imediat cum le ia.  Totul este haotic.

Ceea ce a spus Alice ne-a dat tuturor de gândit. De parcă cineva ar ști cum funcționează viziunile lui Alice. Singurii care știam eram noi și știau ceva și prietenii noștrii, cei din clanul Denali. Nimeni altcineva nu mai știa.

–         Mă întreb însă de ce nu au intervenit Volturii? Spuse Carlisle meditativ. Nu le stă în fire să ignore așa ceva. Riscăm o expunere.

–         Eu zic să mergem acolo și să-i luăm la bătaie ca să le băgăm mințile în cap. Spuse Emmett cu zâmbetul pe buze.

–         Cap sec. Sunt cel puțin 15. Am fi în inferioritate numerică. Vorbise Jasper pe un ton ce includea și un ”evident”.

–         Grozav moment ne-am ales și noi să venim aici.  O sincronizare a naibii de proastă.

Soneria de la ușă s-a auzit în toată casa întrerupându-ne. Probabil erau vecini ”prietenoși” care au venit să ”ne ureze bun-venit”, când de fapt ei voiau doar să afle câte ceva despre noi, pentru a putea spune bârfele mai departe. Mda, m-am obișnuit. Carlisle s-a îndreptat spre ușă și a deschis ușa zâmbind prietenos. Însă persoanele care se aflau în spatele ușii nu erau vecini. Imediat cum Carlisle a deschis ușa și vântul a bătut, am putut simți mirosul insuportabil de câine plouat. De fapt, dacă nu m-aș fi concentrat atâta să blochez toate vocile din capul meu, poate mi-aș fi dat seama că ei erau la ușă înainte ca să deschidă Carlisle ușa.

–         Ce doriți?

Tonul lui Carlisle nu era ostil. Mereu a fost respectuos și i-a acceptat pe cei din tribul Quileute, în ciuda faptului că popoarele noastre erau dușmani de moarte. Vârcolacii veniseră să-i ceară socoteală lui Carlisle în legătură cu ce se întâmpla în Seattle.

–         Cred că știți foarte bine de ce suntem aici. Parcă ați spus că sunteți altfel și nu răniți oameni. Spuse Sam, care era alfa, conducătorul vârcolacilor.

–         Chiar suntem. Noi nu suntem vinovați de ceea ce se întâmplă în Seattle. Abia azi am aflat și am fost foarte surprinși. Dar intrați, nu stați în ușă.

–         Am prefera să nu.

Desigur că nu. Ei niciodată nu ar avea încredere în noi. Carlisle dădu din cap înțelegător.

–         Și cum de s-a întâmplat chiar acum când ați venit voi?

–         Nu știm. V-am spus am aflat azi. Tot ce știm este că e vorba despre o armată de nou-născuți. Vampiri tineri.

Sam se gândi la asta pentru o clipă apoi îi aruncă o privire lui Paul, cel care-l însoțea, apoi au plecat fără să mai spună nimic. La intrarea în pădure s-au transformat în lupi și apoi au plecat.

–         Cam nepoliticoși. Pufni Rosalie.

Jasper se gândea la cine ar fi putut crea armata de nou-născuți și gândurile i se îndreptau către Maria, creatoarea lui. Cea care îl folosise ca pe un comandant al armatelor ei de nou-născuți pentru a domina cât mai mult teritoriu.

–         Nu poate fi ea.

–         De ce nu?

–         Trebuie să fie cineva care ne cunoaște. Cineva care știe cum funcționează puterile lui Alice. Și face în așa fel încât să nu aflăm cine este în spatele tuturor acestor lucruri.

Alice îmi trimisese un gând nu prea politicos, deoarece ceea ce spusesem o făcea să pară cu garda jos și neajutorată. Totuși și ea se gândise la ce spusesem și ajunsese la concluzia că aveam dreptate.

–         Avem vizitatori.

Nimeni nu a fost nevoit să întrebe despre cine este vorba. În mai puțin de 5 minute soneria a sunat din nou. Carlisle și Esme i-au întâmpinat pe vecinii noștri și i-au invitat înăuntru. Aceștia ne aduseseră un coș cu niște lucruri în semn de bun-venit. Carlisle părea foarte răbdător în timp ce vorbea cu ei și răspundea calm la toate întrebările lor. Până când au plecat musafirii noștrii se înserase. Imediat după plecarea lor ne-am strâns din nou și am mai vorbit. Emmett voia să meargă la vânătoare, iar eu și Jasper mergeam cu el.

Mereu ne distram la vânătoare. Să-l urmărim pe Emmett cum se luptă cu urșii era un fel de wrestling live. De data asta Emmett nu părea a fi în formă maximă. Ursul l-a doborât pe Emmett de câteva ori, dar în final Emmett a reușit să-și înfigă colții în el și l-a golit într-o clipită. După el, am urmat eu și Jasper. Eu găsisem o pumă, iar Jasper un leu de munte. Spre deosebire de Emmett, noi am terminat mai repde.

–         Sunteți la fel de distractivi ca fasolea în ziua de post. Edward sunt sigur că puma aia voia și ea să alerge puțin sau să atace. Iar tu Jasper, nici măcar nu i-ai dat ocazia leului ăla să te vadă. Cu voi vânatul e la fel de distractiv ca mersul la cumpărături.

–         Emmett, noi nu ne jucăm cu mâncarea.

–         Da, pentru că ați pierde.

–         Nu, doar că nu-i văd rostul.

–         Un singur cuvânt. Distracție.

Am lăsat-o baltă, nu avea niciun sens. Când am ajuns acasă, Carlisle ne privi pe fiecare pe rând, apoi se uită din nou la Alice. M-am uitat și eu la ea și mi-am dat seama – chiar și fără să-i citesc gândurile – avusese o viziune.

–         Ce ai văzut iubito?

–         S-au decis. Vin peste 4 zile. Sunt vreo 20.

–         20?! Am întrebat, nevenindu-mi să cred.

–         Dar nu avem nicio șansă noi, împotriva a 20. A spus și Jasper.

–         Atunci vom avea nevoie de ajutor.

Toți ne-am uitat la Carlisle și apoi am văzut la ce se gândea.

–         Chiar crezi că ne vor ajuta?

–         Nu există decât o singură cale de a afla.

___________________________________________________________________________

Și acesta a fost capitolul 1. V-am spus că voi încerca să-l postez azi și iată-l. Capitolul următor nu știu când va veni, deoarece voi fi cam ocupată cu școala. Eu sper să continui să postez cum făceam la YBWM ( la o săptămână ) dar nu pot să promit nimic.

Sper că v-a plăcut și vă aștept părerile:)

xoxo, AlexaNdra.