Capitolul 12

Edward

Mă simțeam rău pentru ceea ce am făcut. Nu era treaba mea, nu ar fi trebuit să mă bag și să pun paie pe foc. Doar că îmi plăcea să o enervez pe Bella din moment ce ea îmi dă dureri de cap mereu. Nu înțeleg de ce nu-i pot citi mintea ei. Niciodată nu am fost prea încntat de aptitudinea mea, însă acum când chiar îmi doream să funcționeze, se pare că Bella era imună. Asta mă enerva la culme. Totuși ar fi trebuit să mă gândesc că ăsta nu era un moment deloc potrivit să o enervez. Nici mie nu mi-ar fi plăcut ca cineva să se fi băgat între mine și familia mea și eu tocmai făcusem asta cu Bella.

–         Edward, nu a fost deloc frumos din partea ta! Mă certă Esme.

Și crezi că eu nu știu deja asta? Îmi venea să strig, dar nu am făcut-o.

–         Pentru asta, ție-ți va reveni sarcina să o înveți pe Bella cum să vâneze animale și să-i spui mai multe despre a fi vampir.

Am pufnit în interiorul meu. Asta vrea să fie pedeapsă? Îmi va face plăcere să petrec mai mult timp cu Bella. Nu vreau să fiu înțeles greșit. Chiar dacă sunt mai ostil față de ea, asta nu înseamnă că nu-mi place ca persoană. Dimpotrivă, mă fascinează. Și vreau să știu cât mai multe despre ea, tocmai de aceea mă oftic și mai mult că nu pot să-i citesc gândurile. Este ca un puzzle imposibil pentru mine.

–         Acum! Continuă Carlisle văzând că nu mă mișc.

Am plecat după Bella în clipa următoare. Trebuia mai întâi să-mi cer scuze. Chiar am fost necioplit. Mă mir cum de nu a aruncat cu mine pe Lună, eu așa mi-aș fi făcut să fi fost în locul ei.

I-am urmărit mirosul prin pădure sperând să nu fi ajuns prea departe. Și sperând mai mult să nu mă audă venind, pentru că sunt sigur că va fugi cât mai departe. Din fericire, am găsit-o, nu prea departe. Din nefericire, stătea în genunchi cu capul sprijinit de un copac și uitându-se în jos. Arăta distrusă. Lua-m-ar dracu’! eu eram singurul vinovat pentru cum era ea acum. Mă simțeam ca ultimul om – vampir, tot aia – de pe planetă. M-am apropiat de ea încet. Fie nu m-a auzit din cine știe ce motiv, fie era conștientă de prezența mea, dar a ales să mă ignore.

–         Îmi pare rău! Nu ar fi trebuit să mă amestec, cu atât mai puțin să încing atmosfera. Iartă-mă!

S-a întors spre mine și m-a privit aruncând flăcări din priviri. Oare mi-am scris testamentul? Sau măcar să-mi iau la revedere de la familia mea.

–         Și crezi că dacă vii cu scuzele tale ieftine o să se rezolve totul?

–         Știu că nu rezolv nimic. Doar voiam să știi că-mi pare rău.

–         Tot nu mă ajută cu nimic. Nu mă ajută să nu mai fiu certată cu singura persoană în care mai aveam încredere. Să știi că nu i-am ascuns adevărul de plăcere. Nu mă cunoști, Edward. Așa că atâta timp cât nu mă cunoști nici pe mine și nici motivele care stau în spatele deciziilor mele, mai bine nu te-ai mai băga și nu ți-ai mai sune opinia care oricum nu contează pentru mine.

Cine este persoana din fața mea și ce a făcut cu Bella? Bella niciodată nu mi-ar fi vorbit așa mult fără să adauge și o jignire sau mai rău, o înjurătură. Cred că era cu adevărat supărată și asta doar din cauza mea. Sentimentul de vinovăție mă rodea pe dinăuntru. Simțeam că o să explodez.

Dar avea dreptate. Nu o cunoșteam, nu știam nimic despre ea și nici nu voi ști dacă nu îmi va spune ea. Dar nu am încercat să o judec, deși așa a părut. Voiam doar să o enervez, decizie luată într-un moment de prostie.

–         Nu am vrut să-ți comentez deciziile. Voiam doar… să te enervez. Știu, am spus înainte ca ea să apuce să înșiruiască tot felul de „adjective colorate”, că nu a fost deloc un moment potrivit. Am fost un prost și acum îmi dau seama.

Bella s-a întors cu spatele spre mine și nu mi-a zis nimic. Cred că aș fi preferat să mă ia la bătaie, să arunce cu mine în toți copacii, să-mi urle toate înjurăturile, în toate limbile (aș ajuta-o acolo unde nu știe),  oricare din acestea ar fi fost mai bune decât să mă trateze cu indiferență.

Nu am plecat de acolo. Am stat în spatele ei, nu am spus nimic, am lăsat-o să se gândească. Nu știu dacă voia să plec sau nu conta că eram aici, dar nu aveam de gând să o las singură. Nici dacă mi-ar fi cerut ea. Nu mă așteptam să-mi mai vorbească vreodată, să-mi mai adreseze vreun cuvânt. Dar atunci începu să vorbească, din senin.

–         Înainte să mă trezesc de tot, i-am auzit pe Riley și pe Diego vorbind. Riley îi cerea lui Diego să se gândească că eu am fost transformată de Riley. I-a spus-o ca și cum se aștepta ca și eu să cred asta. Nu știam nimic despre ce mi s-a întâmplat, încă aveam chipul roșcatei în minte și am crezut că mai bine mă prefac că e așa cum a spus Riley. Și chiar nu am avut nicio problemă. Când am vorbit cu Diego și cu Bree și ne-am povestit cum am fost transformați, nu știam ce să fac. Diego era mâna dreaptă a lui Riley. Chiar dacă era drăguț cu Bree, cine-mi garanta că și cu mine ar fi la fel? Așa că am mințit.

S-a întors să se uite la mine. Nu cred că se aștepta ca eu să spun ceva, pentru că a continuat.

–         Nu știu cum a fost pentru tine când te-ai trezit că ești vampir, dar pentru mine lucrurile nu au stat tocmai bine. Riley mă dusese într-un subsol, unde erau mai mulți vampiri. Și primul lucru pe care l-am văzut, a fost o mână zburând spre mine. Normal că m-am speriat și am țipat, iar Riley a început să-i certe. Eu m-am dus într-un colț mai îndepărtat. Am stat și i-am observat pentru un timp și atunci mi-am dat seama că nu puteam să am încredere în nimeni în lumea asta nouă. Apoi, au apărut Diego și Bree și treptat, mi-am schimbat părerea. Și am ajuns să am încredere în ei. Când am ajuns la concluzia asta, nu m-am gândit să le spun adevărul, aveam altele pe cap. Ca de exemplu antrenamentele, nu aveam timp să stăm într-un colț și să vorbim. Iar apoi a fost prea târziu. Diego a dispărut și am rămas doar eu și cu Bree. Iar mie chiar nu mi-a trecut prin cap că ar fi foarte important cum am fost eu transformată. Ce era mai important era supraviețuirea noastră. Așa că spune-mi, am făcut o alegere proastă când am decis să mint? Bine, acum privind în urmă și eu cred că am făcut.

–         Ba nu. Ai dreptate. Încrederea e greu de câștigat și nu poți să te încrezi în oricine. Mai ales că tu aveai și motive să nu te încrezi în Diego. Îmi pare rău pentru ce am zis. Dacă vrei, voi vorbi eu cu Bree.

–         Nu, este responsabilitatea mea. Eu trebuie să fac asta, nimeni altcineva.

Eu am dat din cap. Chiar vorbeam serios când m-am referit la încredere. Și mă simt… nu știu, mă simt mândru că Bella a avut încredere în mine și mi-a spus toate astea. Mai ales după ce i-am făcut. Sau poate mi le-a spus ca să mă facă să mă simt și mai vinovat. Dacă ar fi fost așa, ei bine, atunci funcționa de minune.

–         Cum ai fost transformată? Desigur, asta dacă vrei să-mi spui.

Bella m-a privit pentru un moment, apoi a dat din cap.

–         Fusesem la un spectacol împreună cu niște prieteni. S-a terminat cam târziu și mă grăbeam să ajung acasă ca să nu mă certe tata că întârzii și stau noaptea pe străzi. Am luat-o pe o stradă unde nu circula nimeni, era pustiu, abia dacă era luminată, dar era singura scurtătură spre casă. Atunci am văzut o femeie, întinsă pe jos. Chiar am crezut că plânge. Credeam că are probleme, că e rănită și am vrut să o ajut. De unde să știu eu cine era cu adevărat? Când i-am văzut ochii m-am speriat, dar ea doar rânjea. M-a mușcat și atunci am simțit focul. Apoi când m-am trezit, ți-am spus, eram în compania lui Diego și a lui Riley.

Oh, Doamne! Cred că pentru Bella era de o mie de ori mai rău să fie vampir decât pentru mine. Eu când am fost transformat părinții mei deja muriseră, eram singur pe lume. Nu aveam nimic de pierdut. Oricum aveam să mor din cauza gripei. Dar ea… Bella avea toată viața înainte, avea o familie, avea pe cineva care să o aștepte acasă, pe cineva care-și făcea griji pentru ea. Nici nu vreau să mă gândesc la cum s-a simțit tatăl ei când ea nu a mai venit acasă. Dar mai rău e că ea deja a făcut asta. Este imposibil să nu se fi gândit la familia ei care o așteptă și la părinții și prietenii care suferă pentru dispariția ei.

–         Ți-e dor de ai tăi? Am întrebat-o eu încet.

Ce prostie am putut să scot pe gură! Normal că-i era dor. Oricine își putea da seama de asta după melancolia din vocea ei atunci când pomenea de viața ei anterioară și de părinții ei. Totuși ea a zâmbit. Un zâmbet trist.

–         Normal. Aș da orice să-i mai pot vedea încă o dată. Dar știu că așa ceva nu se poate.

–         Ba ai putea, am spus eu repede. Voiam să încerc orice era posibil ca să nu mai fie așa supărată.

–         Poftim? Nu aș putea. E imposibil. Ei nu pot afla adevărul despre mine.

–         Nici nu trebuie să-l afle. Poți doar să-i privești de la distanță.

–         Nu cred că aș putea. Aș ceva tentației și m-aș duce la ei. Nu vreau să-i văd cum se sperie de mine. Ochii mei ar fi suficient ca să-i bage în sperieți.

–         Nu o să te duci la ei. Nu o să te las eu. Vei putea doar să-i privești. Hai să mergem.

–         Ce? Acum?

–         Da, acum. Unde trebuie să mergem?

–         Tu vorbești serios?

–         Sigur. Deci, unde?

–         În Seattle.

–         Perfect, nu e departe. Dacă alergăm o să ajungem curând acolo.

–         Edward, nu trebuie…

–         Ba da. Hai!

Jur că părea că voiam să-i văd pe părinții mei. Nu eram sigur că era cea mai strălucită idee a mea, însă dacă asta ar putea-o face mai fericită pe Bella, eram dispus să încerc.

Alergam prin pădure de ceva timp și Bella nu spusese nimic. La început am încercat să vorbesc cu ea, dar nu părea să aibe dispoziția necesară pentru a purta o conversație, așa că am renunțat la idee.

–         Tu cum ai fost transformat? Cum era viața ta înainte? Întrebă ea dintr-o dată.

–         Am fost transformat de Carlisle în anul 1918. Pe atunci aveam 17 ani. Părinții mei tocmai muriseră din cauza gripei spaniole, de care sufeream și eu. Carlisle m-a ales dintre toți cei contaminați pe mine pentru că nu mai aveam familia, nu mi-ar fi sesizat nimeni lipsa. Și în plus, mama îl rugase să facă tot ce poate ca să mă salveze. Ca și cum, ea ar fi știut ce era Carlisle.

–         Și… Tu ai fost în regulă cu asta? Nu te-a enervat?

–         Ba da… Adică în primii ani îl urmam pe Carlisle, îl ascultam. Până când mi s-a părut stupid tot ceea ce el zicea. Și așa am hotărât să plec. În perioada aia ucideam oameni. Tâlhari, ce-i drept, dar  tot îi ucideam.

–         Deci erai un fel de erou.

–         Eroii nu ucid, Bella.

–         Nu, dar salvează lumea.

–         În fine…

Am mai mers un moment fără să vorbim. Îmi plăcea că mă apropiam de Bella. Era o persoană specială, mereu căuta partea bună a lucrurilor. Era și rațională. Analiza o situație înainte să se arunce cu capul înainte. Dar câteodată, era impulsivă și se lăsa condusă de sentimente. Chiar dacă eu o văzusem doar condusă de cele negative, pentru că numai pe astea i le stârneam.

–         Edward! Mă strigă ea dintr-o dată.

–         Da?

–         De ce mă urăști?

–         Poftim? Nu te urăsc. Ce-ți veni? Întrebai eu idignat.

–         Păi de când ne-am cunoscut, nu faci altceva decât să fii nervos când sunt eu prin preajmă și mă calci pe nervi.

M-am gândit la tot ce s-a întâmplat de când ne-am cunoscut. De când am văzut-o prima oară și am realizat că nu-i pot citi gândurile. Mereu eram frustrat din această cauză și căutam să îndrept acest sentiment spre ea, vărsându-mi nervii pe ea și provocând-o mereu. Încă un lucru pentru care va trebui să-i cer iertare.

–         Pormiți să nu te superi? Prea tare, am continuat eu în gând.

–         Nu pot să-ți promit nimic. Dacă este vre-un motiv stupid…

Nici nu mai era nevoie să continue. Și chiar era un motiv stupid. Nu știam sigur dacă să-i spun sau nu. Adică riscam să stric și această mică prietenie care începuse să se lege între noi. Dar atunci mi-am dat seama de ceva. Îmi doream ca ea să mă cunoască, exact așa cum eram. Cu tot ce aveam.

–         Eu pot să citesc gândurile celor din jurul meu. Dar…

–         Poftim? Izbucni ea. Adică în tot acest timp tu ai știut ce e în mintea mea? Și nu m-ai anunțat și pe mine? Cum îndrăznești să…

–         Nu și pe ale tale, am strigat eu ca să o acopăr, iar asta a redus-o la tăcere.

–         Cum… Cum adică nu și pe ale mele?

–         Nu știu. E ca și cum tu ești pe o frecvență diferită față de a mea și de ceilalți din jur.

–         Adică… sunt o ciudată?

–         Mda… Eu îi spun că citesc gânduri și ea se crede o ciudată, am mormăit eu, dar am senzația că tot m-a auzit.

–         Cum faci asta? E ceva specific vampirilor? Voi putea să fac și eu asta? Spuse ea întrebările una după alta, entuziasmată.

–         Nu știu exact cum o fac. Nu toți vampirii pot face asta, numai eu. Teoria lui Carlisle este că noi aducem în viața de vampiri capacitățile care le aveam în viața umană, doar că îmbunătățite. El spune că și atunci când eram om, mă pricepeam să-i citesc pe cei din jurul meu.

–         Deci eu nu voi putea să fac asta, spuse ea dezamăgită.

–         Nu…

–         Și ceilalți din familia ta? Au și ei o super-putere?

–         Nu suntem eroi, Bella, ca să avem super-puteri. Avem abilități…

–         În fine, tot aia. Ei au vreo sup… abilitate?

–         Păi Alice poate vedea viitorul. Deși nu este niciodată sigur. Spre exemplu, dacă tu te-ai decide acum să mă ataci, Alice ar ști. Dar dacă după te-ai răzgândi, te-ar vedea pur și simplu stând cu mine.

–         Exact cum s-a întâmplat și cu Carlisle…

E deșteaptă fata.

–         Exact.

–         Atât? Ceilalți?

–         Doar Jasper. El poate simți și influența emoțiile celor din jur. Dacă, să zicem, într-o încăpere se ceartă niște oameni, Jasper simte acele emoții și poate să-i influențeze cu sentimente pozitive și astfel îi calmează. Desigur, câteodată, dacă sentimentele sunt prea puternice, îl pot… corupe pe Jasper.

Bella nu mai spuse nimic după aceea. Părea că se gândea la ceva și nu voiam să o deranjez. Știam cum putea să facă Bella când era „călcată pe coadă” și chiar îmi era bine cum eram acum.

–         Edward… E cumva posibil ca un vampir să poată… Eu știu, să controleze pe cineva, să-i influențeze deciziile, să-i șteargă amintirile sau ceva de genul ăsta?

–         Da e posibil. Crezi că tu…

–         Nu, nu eu, mă întrerupse ea. Mai ții minte ce ți-am spus despre Diego și Riley? Cred că Diego are abilitatea asta, iar Riley știa. Altfel nu ar fi fost așa convins că eu am uitat de Victoria.

–         Nu cred că se poate. Adică tu nu ai uitat, încă mai ții minte cum…

Atunci realizarea mă lovi ca o găleată de apă rece aruncată în față. Abilitatea lui Diego acționa la nivelul minții. La fel ca și a mea. Pe când Jasper se ocupa de emoții, iar Alice care vedea viitorul nu avea nimic de a face cu mintea. Bella era imună la puterea mea și a lui Diego. Și cine știe la abilitatea cui mai era imună.

–         Ce e Edward?

I-am povestit și ei teoria mea.

–         Vrei să spui că sunt ca un scut?

–         Da. Exact așa.

–         Adică  alții se aleg cu ceva tare ca cititul gândurilor, vederea viitorului, controlul minții, al sentimentelor… Iar eu mă aleg cu… asta?

–         Știi câteodată să citești gânduri e chiar nasol.

–         Da… Sigur este chiar nasol să știi ce gândesc toți, să știi la ce să te aștepți din partea oamenilor, să…

–         Să vrei și tu să stai în liniște, dar gândurile altora să-ți urle în cap, să vrei să porți o conversație normală cu cineva, fără să știi din-ainte ce are de gând să spună, să știi că și alții ar avea nevoie de intimitate, dar tu nu le-o poți oferi.

–         Presupun că la asta nu m-am gândit.

Bella s-a oprit dintr-o dată și nu mai înainta. Stătea acolo stană de piatră fără să zică ceva.

–         Bella, s-a întâmplat ceva?

–         Am… am ajuns.

_____________________________________

Sper că v-a plăcut:) Bella și Edward se înțeleg mai bine:> (deși s-ar putea să nu dureze foarte mult:)) )

24 thoughts on “Capitolul 12

  1. wow!!!! deci, nu se poate asa ceva!!!!! au inceput in sfarsit sa se inteleaga mai bine… un miracol pot zice… bella chiar e irascibila….. dar, sper totusi ca bree sa -l gaseasca pe diego… ar fi pacat sa moara..

    Like

  2. a doua..eh..asta e viaţa…
    Wow! Deci Wow! Asta e surprinzător. Bella şi Edward se înţeleg mai bine!
    Interesantă teoria…şi interesantă poveste Bellei. Văd că Edward începe să o placă…uu..poate iese ceva. Dah…grăbita de mine..eh…eu tot sper să iasă ceva frumos:D
    Kisses:*:*

    Like

    1. De fapt nu se înțeleg 100%:)) Este o iluzie:)) O să fie o mică, mică, foarte mică acțiune în cap următor… Și un indiciu: nu are legătură cu luptele;;)

      Like

  3. Da da da!!:X:X:X
    Se inteleg bine:X
    Atata iti trebuie sa ii faci sa se certe iar:)))
    „S-a întors spre mine și m-a privit aruncând flăcări din priviri. Oare mi-am scris testamentul? Sau măcar să-mi iau la revedere de la familia mea.” =))))))))))))
    Deci asta a fost geniala:))=))=))
    Te rog;;):o3:o3:o3
    Pune cap urmator;;)
    Succes la next! Te pup:*:*:*:*:*:*:*:*:*:*:*

    Like

    1. Păi eu am anunțat deja să nu vă obișnuiți cu ei înțelegându-se bine:))
      Am scris doar o pagină și m-am blocat:( Nu știu când o să mai apuc să scriu:(
      Mulțumesc:*:*:*:*:*:*:*:*

      Like

  4. In sfarsit Edward e EDWARD!!!!!!!=)) Sper sa nu se certe rau….sa se certe o data sau maxim de doua ori ca daca nu o fac…Bella nu-si mai poate arata comportamentul ”animalic”=)) Si comportamentul asta pun pariu ca-i place la nebunie vampirasului nostru bagacios (Edward)
    Abia astept nextttttttttttttttttttttttttttttttttttttttttttttttt!SUCCES SI PUPICI:*:*:*:*:*!

    Like

    1. De fapt, le-am pregătit totul Bellei și lui Edward:)) Nu o să dureze foarte mult această armonie. Sau poate că da?;;) Neah..:D
      Mulțumesc:*:*:*:*:*:*:*:*

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s