Capitolul 13

Edward

Bella privea țintă spre ceea ce a fost cândva casa ei. Nu era foarte mare. O căsuță cu etaj, dar care părea primitoare. Lumina caldă care se răspândea în jurul ei te invita înăuntru, promițând adăpost și căldură.

Cred că era un lucru bun la a fi vampir, faptul că nu puteai plânge. Bella părea acum de parcă ar fi pe punctul de a izbucni în plâns, iar asta nu era o imagine la care aș vrea să asist. Nu știu de ce, dar cred că dacă aș fi văzut-o vreodată pe Bella plângând, mi s-ar fi rupt inima. Ea nu era pentru plâns. Nu, ea trebuia să zâmbească mereu.

–         Bella, te simți bine?

–         Sunt acasă. Amândoi. Crezi c-aș putea să… să mă apropii? Să-i văd…

M-am gândit la asta. Era periculos dacă se apropia. Ar putea să facă ceva nebunesc, cum ar fi să intre în casă, sau ei ar putea să o vadă, iar atunci va trebui fie să le spună adevărul – ceea ce iese din discuție – fie să îi mintă – ceea ce nu cred că era prea dornică să facă.

Dar când am privit-o în ochi, speranța aceea care înflorea, știam ce răspuns aveam să-i dau.

–         Cred că e în regulă. Doar să ai grijă.

–         Desigur. Ai putea să stai aproape de mine și să te asiguri că nu fac vreo prostie?

Nici nu trebuia să mi-o spună de două ori. M-am apropiat de ea și am înaintat spre casa ei încet, fiind atenți să nu facem vreun zgomot. Ne-am pus în dreptul ferestrei, dar stăteam ascunși în umbră. Vederea excepțională era de partea noastră. Bella își privea fascinată părinții, care acum stăteau la masă. Fascinația fu ușor înlocuită de melancolie, de dor, de dragoste. Trebuia să fii orb ca să nu-ți dai seama cât îi lipseau părinții ei, cât și-ar fi dorit ca acum să fie alături de ei, să fie încă om. Din păcate asta era ceva imposibil acum. Bella a oftat și s-a întors cu spatele.

–         Cred că acum ar fi timpul să plecăm.

Am dat din cap. Era decizia ei, familia ei, vom face cum vrea ea.

–         Iubitule, mâine pleci din nou? Bella a încremenit la auzul vocii mamei ei.

–         Trebuie. Nu pot să renunț.

–         Nici nu am zis să renunți. Ai găsit ceva? Vreun indiciu despre unde ar putea fi Bella?

–         Din păcate nimic, a răspuns tatăl ei cu vocea spartă. Șapte luni, Renee. Au trecut șapte luni și nu am găsit nimic. Nu credeam că mă voi simți vreodată așa neputincios. Nu pot face nimic ca să-mi găsesc fetița. Cine știe prin ce o fi trecut… Prin ce trece acum.

Tatăl ei a început să plângă, iar mama ei l-a îmbrățișat repede.

–         O vei găsi. O vom găsi. Nu-ți face griji, Charlie. Bella a noastră e puternică. Am crescut-o bine. Tu ai învățat-o să se apere. Sunt sigură că oriunde ar fi, este bine.

–         Atunci de ce nu a luat legătura cu noi? De ce nu ne-a sunat sau chiar să vină acasă… Niciunul din prietenii ei nu știu nimic de ea, Renee. Și Bella nu este genul care fuge de acasă. Sau poate, am fost eu prea dur cu ea. Renee, dacă… Dacă Bella e…

–         Nu! Nu spune asta! Este în viață. Simt asta.

Bella nu se mișcase niciun milimetru, dar arăta de parcă tremura.

–         Bella, m-am apropiat de ea. Bella ești bine?

Dar ea nu m-a băgat în seamă. A încercat să treacă de mine. Și nu aveam nevoie să-i citesc gândurile sau să văd viitorul ca să-mi dau seama ce voia să facă. Se îndrepta către intrarea casei, dar m-am pus în fața ei împiedicând-o să mai înainteze. Însă Bella nu s-a oprit. A vrut să mă ocolească și atunci ca să o opresc de tot, mi-am trecut mâinile în jurul ei și am tras-o cât mai aproape de mine strângând-o tare, fără să-i las o cale de scăpare. Poate până la urmă nu a fost o idee așa de bună să-și vadă părinții.

–         Bella, oprește-te! Nu vrei să faci asta. Bella!

Încetase să se mai zbată în brațele mele.

–         I-ai auzit, Edward! Suferă din cauza mea. Nu-i pot lăsa așa! Nu pot să-i las să creadă că eu o duc rău sau că am murit. Sunt părinții mei, Edward și-i iubesc. Ar fi o cruzime din partea mea să-i fac să sufere pe zi ce trece.

–         Bella! Dacă te duci acum la ei va trebui să le spui adevărul și să-i transformi și pe ei, sau să-i minți și să lupți cu setea. Să stai în aceeași încăpere cu două ființe umane te va înnebuni. Chiar ești pregătită să-ți privești părinții ca pe niște mese?

–         Nu spune asta! Nu mi-aș putea privi niciodată părinții în felul ăla!

–         Este inevitabil. Bella, ești ceea ce ești. Trebuie să înveți să te controlezi. Și abia apoi vei putea să stai alături de oameni.

Bella nu mai era încordată, acum era tristă. Încă în brațele mele, își îngropă fața în pieptul meu. I-am simțit oftatul pe piept și m-au trecut niște fiori. Am mai slăbit strânsoarea în jurul ei, dar nu i-am dat drumul. Știam că acum renunțase să se mai ducă la părinții ei și aș fi putut să-mi iau mâinile de tot, dar pur și simplu voiam s-o țin în brațe. Voiam să o liniștesc, să o asigur că totul avea să fie bine. Deși nu aveam nici cea mai vagă idee cum să rezolv asta.

–         Trebuie să pot face ceva, a spus ea ridicându-și privirea spre mine. Cum să le spun că sunt bine?

–         Ai putea să… Să le lași un bilet, o scrisoare, ceve de genul. Așa îi anunți că ești bine, nu trebuie să stai în preajma lor și te vei simți mai bine.

–         O scrisoare… Da! O scrisoare. Mersi, Edward! Ești genial!

Și m-a îmbrățișat. Când și-a trecut brațele în jurul mijlocului meu și și-a lipit obrazul de pieptul meu, am crezut că o să amuțesc. De fapt, chiar asta am făcut. Printr-un simplu gest, Bella m-a redus la tăcere și m-a făcut să simt lucruri pe care nu le credeam posibile pentru mine. Păcat că îmbrățișarea a durat puțin. Bella s-a desprins de mine la nici 10 secunde după ce m-a îmbrățișat. Da, le-am numărat.

–         De unde iau pix și foaie? Întrebă ea.

–         Așteaptă aici, i-am răspuns dezmeticindu-mă.

Am ocolit casa și am căutat o cameră în care lumina nu era aprinsă și curând am găsit-o, era la etaj. Am escaladat peretele casei și apoi am deschis lent fereastra, care a protestat la început cu un scârțâit ușor, dar până la urmă am reușit s-o deschid de tot și am avut suficient loc să intru. Când am intrat un miros floral m-a invadat. Lavandă și frezii… Îmi lăsa gura apă. Mirosul ăsta semăna izbitor de mult cu cel al Bellei,doar că acesta era mai ispititor și puțin mai slab. Trebuie că asta a fost camera Bellei pe vremea când era om. Dacă după șapte luni camera încă mai miroase așa, nu vreau nici măcar să mă gândesc cum ar fi fost să o întâlnesc pe Bella când era om, când îi curgea sângele prin vene și mirosul era și mai puternic. Gâtul începuse să mă usture. Trebuia să iau repede ce am venit să iau și să nu mai mă gândesc la asta. Am căutat în biroul ei și am găsit o foaie, apoi de pe birou am luat un pix. Am ieșit din cameră, închizând fereastra în urma mea și apoi m-am dus înapoi la Bella. I-am dat foaia și pixul.

–         De unde le-ai luat? Mă întrebă ea.

–         Din camera ta.

–         Ai fost în camera mea? Cum?

–         Pe fereastră…

–         Deci tu intri pe ferestre în casele oamenilor? Ce pervers.

Nu o spusese ca să mă jignească. Puteam și eu să-mi dau seama când cineva folosea un ton glumeț. Iar zâmbetul ei întărea ce credeam eu. M-am bucurat să o văd așa. Zâmbind, glumind… Așa voiam să o văd pe Bella de acum încolo.

Ea s-a retras ca să scrie și i-am dat spațiul de care avea nevoie. O priveam cum stătea și se gândea la ce mesaj să lase părinților ei. Nu puteam nici măcar să mă gândesc la ce era în mintea ei acum, ce simțea ea scriindu-le părinților ei, luându-și adio de la ei într-un fel. Când mă trezisem, Carlisle îmi spusese că părinții mei muriseră deja, așa că eu nu mai aveam de cine să mă despart. Dar Bella… Bella fusese, practic, smulsă din familia ei, din viața ei și condamnată să trăiască o eternitate în aceeași formă, fără să se schimbe. Fără să îmbătrânească, fără să se schimbe, fără să aibă copii… Niciodată nu m-am gândit la cât de mult sufereau Esme și Rosalie din această cauză, deși știam ce gândeau ele. Dar acum, gândindu-mă că și Bella va suferi din același motiv, mă făcea să mă gândesc mai intens la acest lucru. Din păcate nu se putea face nimic în această privință. Din moment ce un om a devenit vampir, nici nu se mai poate pune problema de a avea copii. Eu până acum m-am bucurat din plin de acest aspect al vieții de vampir. Puteam fi cu oricine – atâta timp cât și ea era vampir – fără să mă gândesc la consecințe, cum ar fi boli sau sarcini nedorite. Nu fusesem cu foarte multe, dar înainte să încep oricie tip de relație, m-am asigurat că mă fac foarte clar că nu vreau nimic de durată, doar plăcerea de moment. Și mie unul mi-a mers foarte bine. Deși după, aveam de înfruntat câteva gânduri nervoase din partea familiei mele, le trecea repede.

Eu nu m-am gândit niciodată la copii, dar știam că femeile gândesc altfel. Am fost prin mintea a destul de multe femei și știam sigur că toate își doreau ca la un moment dat să aibă și ele copii. Chiar și Alice, deși nu se gândea la fel de mult ca Esme și Rosalie, și-ar fi dorit un copil al ei și al lui Jasper. Oare Bella…

–         Edward?

Sunetul vocii ei mă readuse la realitate. Am ridicat privirea spre ea îndemnând-o să continue ce voia să-mi spună.

–         Ai putea să arunci o privire și să-mi spui ce crezi?

Era clar că vorbea despre scrisoarea adresată părinților ei. O îndreptase puțin spre mine așteptând răspunsul meu. Eu am dat din cap în semn că da și m-am întins după foaie. Am observat că mâna Bellei tremura, așa că i-am spus să se calmeze. Noroc cu vederea vampirilor, altfel nu aș fi reușit să citesc pe timpul nopții. Scrisul ei era dezordonat și se vedea și puțin tremurat.

„Mami, tati… Știu că mă căutați și sunteți foarte îngrijorați, dar aș vrea să vă rog să încetați cu asta… Cu amândouă lucrurile. Nu mă mai căutați și nu fiți îngrijorați, sunt bine. Am fost într-o încurcătură foarte mare, iar asta mi-a cauzat dispariția. Din păcate nu vă pot spune foarte multe despre ce am pățit, deoarece ați avea probleme. Vreau doar să vă liniștesc și să vă spun că sunt bine acum, însă nu mă pot întoarce acasă.

Vă rog să nu mai fiți supărați, pentru că acum am depășit orice problemă. Nu sunteți voi vinovați pentru dispariția mea, dar circumstanțele și alți factori m-au determinat să iau această decizie. Acum sunt într-un loc unde sunt îngrijită și le pasă de mine, ca într-o familie, deși nimeni și nimic nu vă poate înlocui.

Vă iubesc și vă mulțumesc pentru tot ce ați făcut pentru mine. Pentru cum m-ați crescut și pentru educația care mi-ați dat-o. Nu voi uita nimic. Nu pot veni în persoană la voi pentru că ați fi puși în pericol  (asta este tot ce vă pot spune). Vă rog să înțelegeți și să nu mai mă căutați. Vă iubesc.

                                                                            Bella.”

Nu puteam spune nimic. Durerea Bellei era clară și părerea de rău era evidentă. Jur că Victoria va muri pentru ce i-a pricinuit Bellei și pentru iadul prin care a pus-o să treacă.

–         Deci, ce spui? Crezi că e în regulă? Adică nu am dezvăluit prea mult din ce mi s-a întâmplat. Am precizat doar ce era necesar ca să-i pot convinge că sunt bine și să nu mai mă caute sau să se îngrijoreze. Am scris ceva greșit? Continuă ea văzând că eu nu spuneam nimic.

–         Nu… Este bine. Bella, îmi pare rău că trebuie să faci asta…

–         De ce? Nu este vina ta. Așa a fost să fie și acum nu mai am de ales, decât să-i protejez. Și asta este tot ce pot face. În fine… Cum pun asta în casă?

–         Păi am putea s-o băgăm pe sub ușă.

–         Da… Dar după ce vor adormi.

–         De ce?

–         Păi nu vreau să fiu de față când o vor citi…

–         Bine gândit.

Bella doar mi-a zâmbit și s-a dus încă o dată la fereastră să-și privească părinții. Nu a durat mult până când ei au dat stingerea. Încă păreau supărați, abătuți și aveau toate motivele să fie așa. Fiica lor dispăruse și nu știau nimic de ea. Imediat cum au intrat în dormitorul lor, Bella a băgat foaia pe sub ușă și apoi a venit spre mine. Hotărârea se citea pe chipul ei.

–         Bun, am terminat. Hai să mergem.

Am aprobat și am pornit spre pădure, la viteză umană. Înainte să ne îndepărtăm prea mult, Bella a mai aruncat o ultimă privire asupra casei ei, apoi a oftat adânc și după aceea m-a apucat de mână trâgându-mă spre pădure, cu viteză vampirică.

Tot drumul spre Forks a fost tăcut. I-am respectat alegerea Bellei și nu am spus nimic, lăsând-o să se gândească la… orice îi trecea ei prin minte în aceste momente.

Totuși, când mai aveam puțin până să intrăm pe proprietatea noastră, am decis că ar fi timpul să vorbesc.

–         Bella… ai vrea să… adică te simți în… ce vreau să spun e…

–         Aș vrea să te înțeleg, dar chiar nu pot, mi-a spus ea zâmbind.

Am zâmbit și eu timid la rândul meu. Eu tocmai am zis timid? Nu se poate! Ce naiba e cu mine. Mă bâlbâi și acu’ mai sunt și timid. Mă port de parcă aș fi fumat iarbă – nu că am făcut vreodată asta, dar mai sunt și eu la curent cu hobbyurile adolescenților din ziua de azi și niște surse sigure de unde știu care este starea cuiva care fumează. La naiba! Acum mai și aberez. Cred că totuși, îl pun pe Carlisle să mă consulte.

–         Edward, voiai să spui ceva? Bella era chiar amuzată și nu o condamn. Dacă m-aș vedea, aș râde și cu fundu’ de mine.

–         Vrei să te învăț să vânezi? Adică știu că ai mai vânat până acum, dar doar oameni. Trebuie să știi că la început îți va fi greu și nu vei fi chiar satisfăcută.

–         Nici când beam sânge uman nu stingeam complet focul din gâtul meu.

–         Da… Ăsta este unul din multele aspecte negative ale vieții de vampir. Setea continuă, niciodată nu pare a fi suficient.

–         Îhî. Și ce ziceai de o vânătoare? Mă întrebă entuziasmată, iar eu am zâmbit.

–         Păi să vedem. E noapte, așa că presupun că nu există niciun pericol ca un om să fie prin apropiere. Deci să începem lecțiile.

–         Ei bine, domnule profesor. Care-i planul?

–         Întâi trebuie să te relaxezi, nu te gândi la nimic altceva.

–         Ok, gata! Sunt relaxată. Acum?

–         Păi trebuie să fii atentă la natură, să fii atentă la zgomote, ce auzi?

Advertisements

15 thoughts on “Capitolul 13

    1. Off… saraca Bella:( si saracii ei parinti:(
      Oo.. Edward e timid:>:>:> Interesanttt..:))
      Parca vad ca erau si oameni in padurea aia:)))
      Vreau next!!:X:X.X:X
      Bafta la scris!
      Te pup:*:*:*:*:*:*:*

      Like

      1. Vânătoarea va rămâne un mister neelucidat până o să postez capitolul 14>:)
        Mai apucă tata mare să scrie acum că a început școala:((( Dar totuși o să încerc să-mi găsesc timp:*:*:*:*:*:*

        Like

  1. Saraca Bella 😦
    Edward incepe sa se ataseze de ea si asta imi place foarte foarte mult:x si cred ca Edward are si el un efect asupra ei :))
    Ma bucur ca se inteleg mai bine acum ,abia astept cand o vor face foarte bine 😡
    Abia astept next 😉

    Like

    1. Ai de așteptat:)) Cel puțin dacă lucrurile decurg cum le acum acum în mine:d
      O să încerc să-l scriu cât mai repede, până nu mă ajunge școala din urmă:D

      Edit: Când am spus că ai de așteptat, m-am referit la „Ma bucur ca se inteleg mai bine acum ,abia astept cand o vor face foarte bine”, nu până la capitolul următor. Îmi cer scuze pentru eventuale neînțelegeri:d

      Like

  2. wow!!!!! deci, nici macar nu ai ideee cat de mult ne-ai inseninat tu ziua!!!!! capitolul asta a fost asa de … pur si simplu, tare!!!!

    Like

  3. Păcat că te-ai oprit. Mai mergea puţin. Din punctul meu de vedere.
    Bella şi Edward sunt mai apropiaţi, ceea cee bine. Sper din tot sufletul să nu li se întâmple ceva. O pumă, nu ştiu.
    Îmi pare rău pentru Bella. Păcat că a trebuit să îşi piardă părinţii ca să scrii acest fic. Dar, îmi va trece.
    Anyway, postestea e super interesantă. Sunt la next
    Pupici:*:*:*:*

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s