Capitolul 21

Bella

–         De ce așa repede? A întrebat Edward. De obicei le ia mai mult să plece în vreo „misiune”.

–         Nu știu. Eu am spus doar ce-am văzut.

–         Nu contează acum de ce. Important e că nu mai avem prea mult timp. Trebuie să fim pregătiți, spuse Carlisle. Prieteni, știți cu toții că v-am chemat aici pentru a ne fi martori. Dacă această situație este neplăcută pentru voi și credeți că ar putea avea urmări rele, sunteți liberi să plecați.

–         Nici să nu te gândești Carlisle, spuse Benjamin, vampirul din clanul egiptean. Bella și Bree nu au încălcat legea, întrucât nici nu știau de existența ei. Așadar, Volturii nu au niciun motiv să vă pedepsească.

–         Important este să se oprească și să asculte, zise Garrett.

–         Ce vrei să spui? Întrebă Eleazar.

–         Doar că sper să ne asculte mărturiile.

–         Le vor asculta. Suntem destul de mulți, spuse și Peter.

–         Carlisle, știi că este și o posibilitate să se ajungă la luptă, nu? Îl întrebă Alistair, vampirul care nu era prea fericit să fie aici să ne fie martor.

–         Da, știu.

–         Nu vreau să fiu rău, dar nu te baza pe mine în caz că se ajunge la așa ceva. Și-așa e destul de rău că am acceptat. Toți din încăperea asta vom fi pe lista neagră a lui Aro pentru foarte mult timp.

–         Alistair, eu nu vă cer să luptați. Nici măcar nu mi-a trecut prin minte să fac asta. Vă consider pe toți prieteni și nu aș fi dispus să-mi supun prietenii la un asemenea tratament.

–         Carlisle, în cazul nefericit în care se ajunge la asta, eu și familia mea îți stăm alături, spuse Carmen.

–         Și noi te vom ajuta, spuse Benjamin.

Imediat după aceea au urmat și ceilalți care și-au declarat partea și au promis că vor sta alături de noi și ne vor ajuta în luptă.

–         Sunteți cu toții niște nebuni! Finaliză Alistair și ieșise din încăpere.

–         Ce naiba…? strigă Alice imediat după aceea.

Inițial am crezut că se referă la ceea ce spusese Alistair. Și probabil și Carlisle la fel, deoarece se pregătea să-i spună  ceva și după privirea lui era probabil o mustrare. Dar când a vorbit Edward mi-am dat seama că Alice, se referea la altceva.

–         Oh, nu! Am uitat complet.

–         Ce dracu au javrele alea de gând de mi-au șters tot programul?

Mă uitam la ei nedumerită, la fel ca toți vampirii din încăpere și cu toții așteptam o lămurire.

–         Jacob, spuse Edward.

Fir-ar! Uitasem complet că i-am spus lui Jacob că ne vom întâlni azi în pădure și acum venea fix aici. Nu știu de ce, dar nu cred c-ar fi fost o idee prea bună ca el să vină aici, unde erau atât de mulți vampiri. Din câte am putut să-mi dau seama, vampirii și lupii nu se înțeleg prea bine, chiar dacă atunci când eram în armata Victoriei și i-am atacat, păreau a coexista.

–         Bella, să mergem!

Edward mă apucă de mână și mă trase după el pe afară, lăsând în urma noastră și mai multe priviri de uimire. Edward mă conducea prin pădure, numai el știind încotro ne îndreptam.

–         Jacob! Jacob, așteaptă. Bella e bine, e lângă mine. Jacob!

Edward continua să-l strige pe Jacob. Începeam să cred c-a înnebunit, deoarece nu-l vedeam pe Jake pe nicăieri. Dar el striga în continuare și tot avansa în pădure cu mine în urma lui. Dintr-o dată un lup uriaș apăru în fața noastră.

–         Uite-o Jacob. Ți-am spus că e teafără.

Lupul dispăru înapoi printre tufișuri și după câteva clipe apăru Jacob.

–         Bells! Slavă Domnului că ești bine.

Jacob veni la mine și mă îmbrățișă strâns și răsufla ușurat.

–         Normal că sunt. De ce nu aș fi?

–         Azi când am văzut că nu ai apărut, am început să mă panichez. Și credeam că ai pățit ceva. Nu voiam să te pierd iar.

–         Oh, Jake! Sunt bine. Nu trebuia să te îngrijorezi, i-am spus dându-i un sărut pe obraz.

–         Ce te-a reținut azi? Mă întrebă el.

–         Păi s-a întâmplat că…

Dar nu mi-am terminat gândul. Nu voiam să-i spun lui Jacob despre Volturi și că eram în pericol. Îl cunosc pe Jake de când eram de-o șchioapă și știu că ar face orice ca să mă protejeze.

–         Știi tu… Chestii banale, am terminat eu jalnic.

–         Bells, niciodată nu ai fost o mincinoasă prea bună. De fapt, ce tot spun eu aici? Ești groaznică. Crezi că transformându-te în vampir asta ți s-a îmbunătățit? Și în plus… Uiți cu cine vorbești.

–         Nu contează Jake, las-o baltă.

Jake se uită țintă la Edward așteptând ceva.

–         Ei, lipitoare? Nici tu nu ai de gând să-mi spui?

–         Îmi pare rău Jacob, dar dacă Bella nu vrea să-ți spună, eu nu o voi face.

–         Oh, te rog! De când îți pasă ție… Jacob făcu o pauză și nu mai continuă, privindu-l pe Edward surprins. Nu pot să cred, termină el și înepu să râdă.

Edward privea în altă parte numai la mine sau la el nu. Jacob mai avea puțin și se tăvălea pe jos de râs. Apoi brusc se opri.

–         Oh,nu! Colțișor noi avem ceva de discutat.

–         Colțișor? Jake, tu știi că noi nu avem colți, nu?

–         E un mod de-a spune Bells.

–         Bun, acum știi că Bella este în sigurană, putem pleca? Spuse Edward agitat.

–         Nicidecum, noi doi avem o discuție de purtat. Dar mai întâi… Bells, ai de gând să-mi spui ce se întâmplă cu adevărat?

M-am uitat la Edward pentru ajutor, dar acesta îmi evita privirea. Am oftat și m-am întors spre Jacob spunându-i ce se întâmpla cu adevărat.

–         Avem un fel de probleme cu alți vampiri. Înainte ca să-i întâlnesc pe cei din familia Cullen, eu și cu Bree, un alt vampir, am făcut parte din armata Victoriei, cea care a atacat familia Cullen cu câteva luni în urmă. Ea a fost creatoarea noastră. Pe atunci, eu și ceilalți vampiri creați de ea locuiam în orașul Seattle și vânătorile noastre atrăgeau atenția, dându-le oamenilor un semn că ceva nu e în regulă. Asta reprezintă încălcarea legii vampirilor, nu avem voie să ne dăm în vileag adevărata natură. Ei au crezut că toți vampirii din armată au murit în luptă, dar noi am supraviețuit. Cumva ei au aflat și acum vin după noi.

–         De ce nu mi-ai spus asta de la început? Când se va întâmpla asta?

–         Mâine, la amurg.

–         În regulă. Vom fi acolo.

–         Poftim? Nu, Jake. Uite de-asta nu voiam să-ți spun.

–         Bella, e o nebunie. Ești în pericol și e de datoria mea să te protejez.

–         Dar, Jake…

–         Nu-mi pasă ce ai de spus, Bells. Ești surioara mea și nu te voi abandona niciodată. Trebuie să mă duc să vorbesc cu ceilalți.

–         Jake…

Deja vorbeam frunzelor. Jacob plecase. Exact de ce mă temeam mai mult. Nu voiam ca Jake să pățească ceva.

–         Bella, știu că nu vrei să auzi asta, dar probabil așa e cel mai bine. Ajutorul lor este mai mult decât bine-venit și ei ne pot ajuta foarte mult. Dacă într-adevăr se va ajunge la luptă, ajutorul lor va echilibra cât de cât balanța. Poate chiar vom avea o șansă să câștigăm.

L-am privit terifiată.

–         Dar, cel mai probabil, nu se va ajunge la luptă.

Dar amândoi știam că erau șanse minime să se întâmple asta. Lupta era aproape inevitabilă.

_____________________________________________

Știu că a fost scurt, dar asta este tot ce am putut să scot din creierașul meu. Azi în loc să-mi învăț pentru teză ( în fine, teze ) am stat și am scris. Sper totuși că nu v-a dezamăgit capitolul. Șiii…. așa de la mine, vă spun că în capitolul 22 veți avea parte de o surpriză plăcută. Am scris ceva din capitol deși nu știu când îl voi termina. Vă las și un mic preview:

„Aro se opri din vorbit când mă văzu pe mine. Se uită apoi și în direcția lui Bree și ne privi mut de uimire, aproape speriat, mai ales când o văzu pe Bree. Ce era cu el? […] Când îi dădu drumul mâinii lui Edward ne privi din nou îngrijorat.”

Ia să văd. Vă dați seama de ce e Aro îngrijorat?;;)