Capitolul 7

O mică precizare, înainte de toate. În capitolul trecut, când am dat paste, nu mi-am dat seama că am omis ultima replică.

„-         Eu sunt ținta, a spus Alice cu privirea goală.”

Aceasta a fost ultima replică. Deci, da. Alice este ținta.

Cam atât am avut de zis. Spor la citit și sper să vă placă acest capitol:) Doar este ce așteptați de mult… Lupta.

__________________________________

Bella

 

Mi se părea cam trasă de păr povestea asta. Nu avea niciun sens. Cum aflase Riley de acest clan și de planurile lor? Cum de știa cine era cel mai periculos din clanul lor? Cu o săptămână în urmă poate nu i-aș fi pus la îndoială cuvântul lui Riley. Dar când am descoperit adevărul despre soare și mi-am dat seama că Riley ne-a mințit, s-a risipit orice gând al meu că Riley era sincer cu noi și ne ținea ascunși pentru binele nostru. De pantru zile nu a mai spus nimic de Ea, nici nu a mai vizitat-o. Și înainte, nu trecea o zi/noapte fără să meargă la ea.

Îmi trecuse prin minte un gând să fug, dar acum era prea târziu. Nu voiam să fug fără Bree și Diego. Era prea târziu pentru că din strategia pentru luptă a lui Riley intra și faptul că trebuia să ne despărțim în două grupe și să-i atacăm pe cei cu ochii aurii din nouă părți. Eu mersesem cu grupul lui Kristie, Bree cu cel al lui Raoul, iar Diego stătea prea aproape de Riley ca să pot vorbi cu el și să-i spun că plănuiam.

Mergeam prin pădure, printre copaci și ne îndreptam spre… naiba știe unde. Riley ne-a spus să mergem până vom ajunge într-un loc mai liber. Un loc fără atâția copaci. Și parcă încep să o zăresc. Văd cum copacii dispar dintr-o dată și ajung într-o pajiște. Sau sunt pe cale să ajung. Asta dacă nu mi-ar fi ieșit în cale un monstru. O arătare care semăna cu un lup, dar avea dimensiuni mai mari. Ba chiar mi se făcuse frică și mă temeam pentru viața mea. Am reușit să evit la mustață colții lupului. I-am dat un pumn și l-am dat la o parte din calea mea.

Am mers în fugă pe pajiște sperând că o voi găsi acolo pe Bree. Dar și acolo era o luptă. Dar nu mai erau monștrii, ci erau alți vampiri. Niște vampiri cu ochii aurii, care se luptau și îi doborau pe cei cu ochii roșii, cei cu care am stat în casă timp de șase luni.

Lupta era în toi. Riley a spus tot timpul că e vorba de niște vampiri experimentați într-adevăr, dar cu făcând antrenament și luându-i prin surprindere, îi vom nimic cu ușurință. Nu ne-a spus niciodată nimic de acei… monștrii. Lupii aceia giganți care sfâșiau armata noastră cu o plăcere evidentă. M-am uitat după Bree. Ea stătea lipită de trunchiul unui copac și îl urmărea pe Diego cu privirea cum se ferea de cei cu ochii aurii și voia să meargă să-l ajute. Însă știa că era foarte posibil să-l încurce. Am simțit cum ceva  mă lovește în spate și când m-am întors, am văzut o parte din trupul lui Raoul, apoi mi-am ridicat privirea și exact în acel moment m-am lăsat în jos. Dacă nu aș fi făcut-o, cu siguranță aș fi ajuns în colții acelui lup cafeniu.

Eram pregătită să lupt, dar apoi cu coada ochiului am prins o mișcare. Unul din cei cu ochii aurii se îndreptau spre Bree. Am mârâit și am reușit să fentez lupul trecând pe lângă el și ajungând în fața lui Bree, pentru a o proteja. M-am aplecat și am luat poziția de luptă mârâind. Apoi de nicăieri a mai apărut unul dintre ei și se îndrepta înspre noi din partea dreaptă.

–         Ce aveți cu ea? E doar o copilă! I-am spus printre dinți celui care venea din față.

Păru să încetinească pentru un moment și o prvi pe Bree cu… compasiune? Oare pot vampirii să simtă așa ceva? Oare vampirii au sentimente? Adică i-am văzut pe Bree și Diego, dar nu credeam că mai sunt și alții.

–         Noi nu vrem să vă facem rău. Doar încercăm să ne protejăm familia.

Vampirul din fața noastră vorbi foarte calm și părea sincer. Pentru un moment chiar a lăsat garda ceea ce m-a surprins. Dar nu într-atât încât să las și eu garda jos.

–         Carlisle ai grijă. Poate fi un truc. Niciodată nu știi la ce să te aștepți din partea lor.

Spuse celălalt tip, care ne ataca din lateral. Înfățișarea lui era înfricoșătoare. Puteam vedea cicatricele pe pielea care era la vedere și puteam să jur că mai avea și altele, dar erau acoperite de haine. Vocea lui era dură și chiar îmi trimisese câțiva fiori de teamă care îmi trecuseră prin tot corpul.

–         Truc pe naiba! Stați departe de ea.

Am spus încercând să fiu atentă la amândoi.

–         Spune adevărul. Cel puțin cea mică nu are nicio intenție de a ataca. Doar de a-și apăra partenerul.

Vocea acea caldă care venea din spate mă sperie. Deși era foarte plăcută vocea lui nu puteam să ignor faptul că ne încolțeau. Când mi-am întors privirea mi-am trecut-o mai întâi asupra lui Bree, care părea că se uita concentrată într-un punct. Pun pariu că la Diego. Apoi l-am privit și pe noul venit. Înfățișarea lui îți tăia răsuflarea de-a dreptul. Părul acela care stătea în toate direcțiile, și-i oferea un aspect sexy, felul cum corpul lui arăta de parcă ar fi fost o sculptură. Totul era perfect și la locul lui. M-am uitat la fața lui și am observat că părea frustrat. Dar apoi mi-am dat seama că cel înfricoșător voia să se ducă la Bree și am fugit blocându-i calea.

–         Am spus s-o lăsați în pace. Nu v-a făcut nimic.

–         Jasper, are dreptate. Tânăra nici nu ne-a atacat.

–         Nu! Diego!

Strigătul lui Bree m-a făcut să privesc în direcția lui și am observat că se lupta cu un lup. Fără să stau pe gânduri am fugit și am împins lupul. Atât de tare încât a intrat într-un copac și la dărâmat.

–         Încearcă să pleci de aici

–         Bree…

Nu se poate! O lăsasem pe Bree neprotejată. Cât de proastă pot fi?

–         O să o iau și pe ea și plecăm. Ne întâlnim undeva în pădure.

În lipsa mea de gândire am lăsat-o pe Bree înconjurată de 3 vampiri, care ne erau adversari. Ce fel de prietenă – sau soră mai mare, cum mă numise Bree – eram și eu? Dar am prins ceva din conversația lor.

–         Nu știu de ce suntem aici. Cel puțin nu adevăratul motiv.

–         Adevăratul motiv? Întrebă cel cu sentimente.

–         Se pare că… Bella ai grijă!

Nu m-am uitat în spate, doar am sărit cât am putut de sus. Apoi rotindu-mă în aer, am aterizat în spatele atacatorului meu. Care era de fapt o ea. O fată blondă, cam de aceeași înălțime cu mine. Nu puteam spune cum arăta, deoarece era cu spatele la mine. Am ridicat-o și am aruncat-o cât mai departe de mine. Tipul cu cicatrici – Jasper, parcă – se pusese în fața lui Bree și părea că vrea să o atece. Nu m-am gândit de două ori. Am fugit spre ei și l-am împins, apoi am ridicat-o pe Bree de acolo și am fugit în pădure.

A fost prea ușor. Poate ne urmăreau acum și voiau să ne omoare în această pădure. Sau poate ne-au lăsat să plece. Acel tip părea să aibă sentimente – Carlisle, dacă-mi aduc bine aminte – deci nu este exclusă varianta că poate i-a convins pe ceilalți și ne-au lăsat să plecăm. Însă asta nu însemna că nu eram în alertă. Orice zgomot îmi atrăgea atenția și mă uitam foarte atentă în stânga și în dreapta.

–         Bella, mi-e frică.

M-am oprit pentru un moment și am luat-o pe Bree în brațe, vrând să-i ofer o oarecare siguranță.

–         Nu-ți face griji. Nu te vor răni. Nu le voi permite asta.

–         Mulțumesc Bella! Mulțumesc că ți-ai riscat viața pentru mine.

Mă îmbrățișă și mai strâns. Când am privit-o am observat ceva în privirea ei. Sunt sigură că dacă ar fi putut, chiar acum ar fi izbucnit în plâns. Dar și asta ne-a fost luat. Lacrimile erau o metodă de descărcare. Dar acum nu mai aveam parte de așa ceva.

–         Nu ai pentru ce Bree. La ce sunt bune surorile?

Ochii ei s-au luminat. Și m-a îmbrățișat.

–         Chiar vrei să fii sora mea?

–         Desigur. Cine nu ar vrea?

–         Mulțumesc Bella. Nimeni niciodată nu s-a purtat cu mine așa cum o faceți tu și Diego. Voi mă acceptați așa cum sunt.

Menționarea lui mi-a amintit că trebuia să plecăm în căutarea lui. Știam că trebuie să fie pe undeva pe aici, dar habar nu aveam unde. Am pornit în căutarea lui. Se înnoptase, iar noi încă nu ne întâlnisem cu Diego. Oare o fi pățit ceva? O fi avut probleme când a încercat să plece și l-au prins lupii? Sau poate chiar unul dintre cei cu ochi aurii.

Am pornit în căutarea lui prin pădure. Am încercat să nu ne apropiem foarte mult de pajiște, nu voiam să dăm din nou de vampirii cu ochii aurii sau mai rău, de lupii gigantici. Dar căutarea noastră nu a avut succes. Nu l-am găsit pe Diego pe nicăieri. Încercam să mă gândesc doar că era undeva la adăpost, în siguranță și nu reușise nimeni să-l omoare.

Bree era distrusă. Ea chiar ținea la Diego și știindu-l în pericol, aflată în situația în care nu știa nimic despre el, unde era, ce făcea, îi era bine… o termina. Am tras-o în brațele mele și încercam să o liniștesc, dar nu prea îmi ieșea.

Poate de acum va trebui să ne descurcăm singure. Însă trebuie să mă gândesc cum să-i spun asta lui Bree.

____________________________________

Și a avut loc marea luptă și întâlnirea Bellei cu clanul Cullen. Nu prea a fost cine știe ce – după cum v-am spus. Sper totuși să nu vă fi dezamăgit chiar atât de rău.

Acum chiar am emoții. Cum vi s-a părut? Vă aștept părerile mai jos.

Da… Știu că e scurt, dar totuși… L-am postat repede:D

xoxo, AlexaNdra.