Prolog

Alice

Edinburgh, 1912

–         Nu mai ai ce să faci! N-ai unde să fugi! N-ai la cine să te duci. Toţi te consideră nebună. Totuşi mai eşti  bună la ceva. Spuse James care se întrepta ameninţător spre mine, dezvelindu-şi dinţii albi.

Panica se scurgea peste tot în corpul meu. Mi-era frică de ce avea să urmeze. James mă prinsese singură. Nu era nici doctorul Carlisle prin preajmă, nici Jasper. Aveam să mor.

Ştiind ce avea să urmeze, mi-am permis să mă gândesc la ultimele zile din viaţa mea, care au fost cele mai fericite. Deşi toţi credeau că sunt nebună, iar părinţii mei m-au închis în acest sanatoriu, l-am cunoscut pe doctorul Cullen, o persoană pe care o îndrăgeai imediat ce o cunoşteai. Şi totodată l-am cunoscut şi pe Jasper, fiul lui Carlisle. Cel mai minunat om. Îl iubeam mai mult decât orice pe lumea asta. El mă credea când îi spunem că nu sunt nebună. El şi Carlisle erau singurii care credeau când le spuneam că văd frânturi din viitor.

–         O ultimă dorinţă micuţă Alice?

–         Să mori.

–         Oh, asta nu mi se va întâmpla mie. Ci ţie.

Apoi cât ai clipi a ajuns lângă mine. Mi-a luat mâna şi a ridicat-o la nivelul feţei lui. Îşi trecu limba pe încheietura mea, apoi îşi linse buzele.

–         Îmi lasă gura apă…

Apoi fără niciun avertisment, îşi înfipse colţii în încheietura mâinii mele. Din cauza durerii, am scos un ţipăt ascuţit. Durerea era de nesuportat. Simţeam cum fiecare strop de sânge mi se scurgea din corp.

Ce era James? Părea a fi ceea ce cărţile SF îi numesc vampiri.

Dintr-o dată nu l-am mai simţit pe James. În jurul meu se auzeau zgomote ca şi cum cineva ducea o luptă. Dar acele zgomote nu au durat mult. Curând am simţit din nou pe cineva lângă mine.

–         Carlisle! Ce fac?

–         Nimic. E prea târziu. Veninul deja i se scurge prin corp şi are prea puţin sânge ca să mai pot face ceva.

Bella

Seattle, 2011

Fir-ar! La naiba! Iar o să mă certe tata c-am întârziat. Dar la urma urmei, nu-i vina mea că spectacolul a început mai târziu decât era programat. Totuși, eram sigură că nu va ține cont de asta.

Mergeam repede și speram ca tata să  fi întârziat sau măcar să fi adormit. Însă cum mă grăbeam eu, ceva roșu intens ca focul mi-a intrat în raza vizuală. M-am uitat mai atentă și mi-am dat seama că era vorba de o femeie care stătea întinsă pe jos și părea rănită, chiar cred că plângea. M-am apropiat de ea vrând s-o ajut. Doar nu o puteam lăsa acolo știind c-aș fi putut face ceva.

Am ajuns în dreptul ei și i-am pus o mână pe umăr.

–         Sunteți bine?

Ea și-a întors privirea spre mine și m-am speriat. Nu plângea. Nici măcar nu era rănită. Mă privea cu în rânjet diavolesc și ochii roșii îmi provocau o teamă și un fior mă trecu pe șira spinării. M-am ridicat și m-am îndepărtat de ea, dar femeia ajunsese lângă mine cât ai clipi.

–         Da sunt bine. Păcat că nu pot spune același lucru despre tine.

Felul în care vorbea îmi alimenta sentimentul de frică. Vocea ei era subțire și joasă îmi dădea de înțeles că prezența ei în preajma mea nu va duce la nimic bun.

Speriată, am început să fug, dar ca mai devreme apăru lângă mine, de parcă s-ar fi teleportat. Am icnit speriată, dar ea m-a ignorat. A rânjit și s-a apropiat de mine. Când buzele-i erau în dreptul gâtului meu am simțit o durere insuportabilă și simțeam cum un foc s-a răspândit rapid în corpul meu. Apoi totul s-a întunecat.

Aceasta a fost ultima mea amintire de pe vremea când eram om.

___________________________________________________________

Acesta a fost prologul:D Sper că vă va plăcea noul fic și vă aștept comentariile. Sper să pot posta primul capitol în curând:)

xoxo, AlexaNdra.