Capitolul 17 – Prea târziu

 

Din perspectiva Bellei

Săptămâna asta a trecut repede. Eu şi Edward am făcut o excursie până în biroul directorului pentru că am chiulit amândoi în acea zi. Iar Alice m-a târât prin multe magazine pentru o rochie nouă. Aflasem de unde ştia Lauren de divorţul părinţilor mei. Bârfitoarea a tras cu urechea când mi-au dat părinţii mei acea oribilă veste. Că tot veni vorba, ei erau convinşi să divorţeze. Am încercat să îi împac, dar degeaba, nu am reuşit nimic. Eu şi Edward eram din ce în ce mai apropiaţi, iar eu nu făceam nimic ca să împedic asta, nu făceam nimic deşi ştiam că el urmărea doar să câştige pariul. Dar totuşi îi eram foarte recunoscătoare că era alături de mine şi nu mă lăsa mai deloc singură, decât atunci când mergeam la cumpărături cu Alice. Nu că nu ar fi venit şi el, numai că Alice nu îl lăsa. Mai că avea puţin şi îi rupea capul de pe umeri, aşa că nu a insistat, dar imediat cum ajungeam era din nou lângă mine. Deşi i-am spus că am trecut peste şi că nu voi mai plânge, el a continuat să stea cu mine.

Azi e ziua mea. Singurii care mi-au spus „La mulţi ani” au fost Edward şi Jacob. Alice a insistat să merg la ea acasă pentru că cică vrea să petrecem o zi numai fetele. Iar azi am fost îmbrăcată, machiată, aranjată de către Alice şi din când în când mai o ajutau şi Rose şi Tanya. Când s-a mai înserat, Alice a spus că ar fi timpul să plecăm. Înainte să ies din cameră, m-am uitat în oglindă.

Eram înbrăcată cu o rochie neagră, cu un umăr gol, foarte scurtă şi mulată. Părul îl aveam făcut bucle şi lăsat liber pe spate, iar machiajul simplu, doar mascara şi puţin creion de ochi.

-Um… Alice… Mergem undeva?

-Da. În… club.

-Şi mie tocmai acum îmi spuneţi?

-Da.

-Nu vreau să merg.

-Vezi? Tocmai de asta nu am vrut să îţi spunem nimic. Pentru că ştiam că nu vei vrea să vii.

-Bănuiesc că nu am niciun cuvânt de spus în toată chestia asta, nu?

-Exact.

-Uf, bine. Atunci am şi eu o întrebare. Cine mai vine?

-Nimeni. Suntem doar noi fetele.

-Serios? Păi şi Emmett, Jasper, Jake şi Edward?

-Emmett a vrut neapărat să vadă nu ştiu ce meci de wrestling cu John Cena şi Randy Orton, aşa că au rămas şi ceilalţi băieţi cu el. Mă lămuri Rose.

-Ok atunci, hai să mergem. Oh, Alice era să uit. Tu ştii să cânţi la pian?

-Nu.

-Dar cuiva din familia ta îi place?

-Nu, de ce întrebi?

-Păi am văzut că ai un pian în salon.

-Aaa… Pianul acela a fost al tatălui meu. Iar eu şi mama vrem să îl ţinem în amintirea lui.

-Oh, Alice iartă-mă nu am ştiut.

-E în regulă, nu s-a întâmplat nimic. Haideţi să mergem.

Am ieşit din cameră, urmată de Alice, Rose şi Tanya. Când coboram scările pentr a ajunge la parter, un miros de scorţişoară şi trandafir m-a lovit. Era întuneric şi abia se vedeau treptele scărilor. Dacă Alice voia să cad şi să ajung cu piciorul sau mâna rupte, îi va reuşi planul.

Jos era o linişte mormântală, nu se mişca nimic. Numaidecât s-a aprins lumina.

-SURPRIZĂ!

Au sărit toţi care erau ascunşi după mobilă şi după pereţi. Camera era plină de decoraţii şi de baloane pe care scria „La mulţi ani Bella”. O petrecere surpriză? Nu-mi vine să cred. Este absolut extraordinar. Oare de unde aflaseră de ziua mea? Hmm… Cred că de la Jake sau Edward, de altundeva nu aveau cum.

-La mulţi ani Bella. Îmi spuse Alice şi mă îmbrăţişă. Nu ai idee cât de greu mi-a fost să mă abţin să nu îţi zic asta toată ziua.

-Mulţumesc Alice.

-Nu ai pentru ce.

Apoi urmară Rose şi Tanya pentru că erau mai aproape de mine. După fete a fost rândul lui Jasper, apoi Jacob, urmat de Emmett care m-a luat pe sus şi m-a învârtit. Au urmat toţi colegii mei de clasă, cu excepţia lui Lauren, Mike şi Tyler. Dar pe Edward nu-l văzusem deloc.

Nu se putea ca tocmai el, tocmai cel care mi-a fost alături în cea mai neagră perioadă din viaţa mea să lipsească acum într-un moment frumos din viaţa mea. Pe lângă asta, nu mă simţeam întreagă dacă el nu era lângă mine.

Exact atunci am văzut ceva prin faţa ochilor, dar a trecut prea rapid ca să pot distinge obiectul acela. Apoi mi-a atins gâtul şi am simţit o pereche de mâini la ceafa mea. Din reflex am dus mâna la gâtul meu şi am simţit ceva ca un pandantiv al unui lănţişor. M-am întors imediat să aflu cine era cel care mi-a pus acest lănţişor la gât, însă imediat cum m-am întors, m-am întâlnit cu o pereche de ochi verzi care licăreau şi aveau o sclipire ciudată.

-La mulţi ani! Din nou. Apoi îmi dădu un scurt sărut pe obraz şi m-a strâns în braţe.

-Mulţumesc.

Am luat lănţişorul în mână şi m-am uitat mai atentă la el.pandandivul era în formă de inimioară cu pietricele de diferite culori de albastru. Inimioara se putea deschide, aşa că asta am făcut, iar în interior scria: „Cu un zâmbet poţi aduce dragostea.Zămbeşte şi o să vină ea singură la tine”. Era atât de frumos. L-am îmbrăţişat din nou şi i-am mulţumit încă o dată. În momentul acela veni Alice, iar Edward ne lăsase singure.

-Deci Bella, îţi place?

-Glumeşti Alice? E super! Dar cine a organizat totul?

-Păi Edward a venit cu ideea, ne-a pus la dispoziţie casa lui şi…

-Stai, stai! Vrei să spui că asta e casa lui Edward?

-Da… Şi camera în care am fost mai devreme era camera lui.

-Camera lui Edwrd? Aşa ordonată?

-Da… Tocmai de aia am pus totul în camera lui, pentru că dacă mergeam în a lui Emmett sigur îţi dădeai seama că nu are cum să fie camera mea. Şi nu puteai afla pentru că totul trebuia să fie o surpriză.

-Aaa… Ok atunci…

-Bella hai să dansăm şi să ne bucurăm de petrecere.

-Hai!

Am trecut printre oameni şi am ajuns prin mijloc, apoi am început să dansez, lăsând muzica să mă controleze şi să mă facă să mă mişc pe ritmul ei. Eram în centrul atenţiei.

Totul era minunat, perfect. Aranjamentele, atmosfera, totul.

Muzica era dată atât de tare încât putea fi auzită şi de vecini. Majoritatea persoanelor dansau, foarte puţini stăteau pe margine şi vorbeau.

A venit şi momentul în care tortul era adus, iar eu trabuia să-mi pun o dorinţa şi să suflu în lumânări. Mi-au cântat „La mulţi ani”. Acum era momentul să-mi pun o dorinţă. Îmi dresc să pot trece peste toată întâmplarea cu părinţii mei şi să accept decizia lor. Acestea fiind spuse – mai bine spus gândite – am suflat în lumânări şi le-am stins pe toate. Un cor de aplauze s-a auzit. Am tăiat tortul şi am luat fiecare o bucată.

Mă aşteptam ca muzica să răsune din nou, dar nu se auzea niciun sunet care să provină din boxe. În schimb se auzea o melodie lentă, care se auzea de la pianul din cameră. Ochii mi-au zburat automat spre pian şi am îngheţat. Am văzut cea mai frumoasă imagine pe care aş putea să o văd. Edward, cu frumuseţea lui incredibilă – nu-mi convine ceea ce are de gând să facă în legătură cu pariul, dar trebuie să recunosc că e foarte frumos – cântând la un asemenea instrument maiestuos, iar cântecul era spleindid. Mi se părea cunoscut.

-Wow. Ăsta nu îl ştiu. Asta înseamnă că Eddie compune din nou.  Spuse Emmett uimit. Iar eu am rămas şi mai uimită. Adică Edward compune cântece? Lui chiar îi place să cânte la pian?

-Emmett, Edward compune cântece?

-Da. Acum ceva timp mereu venea cu unul nou, dar de la un moment dat nu a mai compus nimic. Credeam că nu mai e în stare. Dar ăsta e chiar minunat. A mai avut şi altele foarte frumoase, dar ăsta le întrece pe toate.

Am rămas fără cuvinte. L-am ascultat pe Edward  în continuare şi brusc mi s-a aprins beculeţul. E acelaşi cântec de leagăn pe care mi l-a fredonat cu aproape o săptămână în urmă. El scrisese acest cântec  pentru mine? Mi se părea de necrezut, ireal. Cântecul era magnific. Edward părea într-o altă lume în timp ce degetele lui  dansau pe clape. Se vedea că îi place enorm de mult să cânte la pian. Dintr-odată parcă înţelegeam de ce Edward îşi dorea să câştige pariul.

Eram absorbită de cântec, încât nici nu mi-am dat seama că s-a terminat. Toată lumea a aplaudat. Muzica începu din nou, iar Edward apăru de nicăieri lângă mine.

-Wow! Edward, cânţi minunat.

-Mersi. Ţi-a plăcut cântecul?

-Glumeşti? A fost incredibil. Tu l-ai compus?

-Um.. Da. Păru un pic cam jenat să recunoască.

Nu prea ne auzeam bine din cauza muzicii.

-Bella, vrei să ieşim afară? Aici e cam multă gălăgie.

-La asta mă gândeam şi eu.

Afară era mai răcoare. Cum am ieşit din casă vântul m-a lovit în faţă. Involuntar dinţii au început să clănţănească şi tremuram de frig.

-Nu a fost o idee prea bună. Zise Edward dintr-odată.

-Ce anume?

-Să venim afară. E foarte frig, iar tu nu eşti prea îmbrăcată.

-Dă vina pe Alice, nu pe mine.

-Foarte matur. Câţi ani faci? 4?

-Bună asta.

Am râs amândoi, apoi am mers în grădină şi ne-am aşezat pe o băncuţă.

-Bella, ţine asta. Mi-a spus Edward, iar mai apoi mi-a înmânat jacheta lui. Mi-am strecurat mâinile prin mâneci şi am pus-o pe mine.

-Mulţumesc. Dar nu o să îţi fie ţie frig aşa?

-Crede-mă tu ai mai mare nevoie de ea.

-Ţi-am zis că Alice e de vină. Ea mi-a dat rochia asta.

-Şi tu nu puteai pur şi simplu să îi zici că nu?

-Glumeşti, nu? Aici vorbim de Alice şi de haine. Nu aveam nimic de comentat. Cel puţin nu dacă ţin la viaţa mea.

-Aşa e, ai dreptate. Nici nu ştiu de ce te-am mai întrebat.

Am stat în linişte încă câteva momente, timp în care mă uitam la cerul înstelat şi din când în când mai aruncam câte o privire în direcţia lui Edward.

-Edward?

-Da.

-Mulţumesc.

-Pentru?

-Pentru cântec. Este absolut superb.

-Nu ai pentru ce.

-Edward, pot să te întreb ceva?

-Sigur că da Bella. Mă poţi întreba ce vrei tu, orice.

-Tu.. Cum… Cum faci să compui ceva?

-E uşor. De obicei mă gândesc la ceva anume, iar acel ceva îmi dă inspiraţia de care am nevoie pentru a compune un cântec.

-Şi de data asta ce te-a inspirat când ai compus? Odată cu această întrebare mi-am îndreptat privirea spre el şi am observat că el deja era cu ochii aţintiţi asupra mea.

-Tu. M-am gândit la tine tot timpul în care am fost în faţa pianului. Şi nu numai atunci.

Brusc, cuvintele lui Emmett mi-au răsunat în minte „Dar ăsta e chiar minunat. A mai avut şi altele foarte frumoase, dar ăsta le întrece pe toate.” Oare chiar vorbea adevărat?

-Vorbeşti serios?  Am întrebat nemaifiind în stare să-mi ascund curiozitatea.

-Da. Spuse cu tonul lui ferm şi convins. Ce te face să crezi că aş glumi?

-Nu ştiu…

-Bella, de la un timp tu însemni foarte mult pentru mine. Nu ştiu cum s-a întâmplat asta, nici când. Poate o să ţi se pară ciudat pentru că noi înainte ne certam, dar totul s-a schimbat. Adevărul e că am fost fermecat de frumuseţea ta încă din prima clipă în care te-am văzut.

-Edward, eu…

-Şşt.

Îmi acoperise buzele cu degetul lui. Apoi faţa lui se apropia încet de a mea. Buzele lui care erau întredeschise erau prea ispititoare. S-a oprit când distanţa dintre buzele noastre era de câţiva milimetri. Mi-am zdrobit buzele de ale lui nemaiaşteptând ca el să se apropie.

Buzele noastre se mişcau la unison într-o sincronizare perfectă. Buzele noastre erau ca două piese de puzzle, ca şi cum buzele ei au fost create special pentru a fi sărutate numai şi numai de ale mele. Îmi prinse buza inferioară într-ale lui.

Sărutul nostru devenea din ce în ce mai pasional. Mâinile mele zăboveau încleştate în pumn în părul lui, în timp ce ale lui se aflau pe spatele meu trăgându-mă mai aproape de el.

Limba lui cerea permisiunea pentru a intra în gura mea, iar eu i-am acordat-o. Limbile noastre s-au împletit într-un dans al lor.

Una din mâinile mele a căzut din părul lui şi a ajuns pe abdomenul lui lucrat. Îi conturam formele abdomenului în timp ce încă ne sărutam.

Lipsa aerului a fost cauza întreruperii sărutului. Îşi lipi fruntea de a mea şi mă privea în ochi. Amândoi gâfâiam. Ochii lui aveau o sclipire ciudată. Oare şi pentru el sărutul însemnase cât de mult a însemnat pentru mine? Nu, nicio şansă. El doar vrea să câştige un pariu. Un pariu ce pune în pericol permisiunea lui de a mai interpreta melodii, de a compune cântece, care apropo sunt minunate, de a mai încânta lumea cu muzica lui încântătoare.

Imediat ce am terminat cu confruntările mele interioare am simţit cum buzele dulci ale lui Edward se aflau din nou peste ale mele sărutându-le cu fermitate şi cu pasiune. I-am răspuns şi eu la sărut. Mâinile lui mă trăgeau şi mai aproape strivindu-mă de pieptul lui.

Aş fi stat toată viaţa aici sărutându-mă cu Edward, dar mai am şi slte nevoi, cum ar fi oxigenul de care acum duc lipsă. În momentul când buzele noastre s-au despărţit Edward mi-a rostit numele urmat de un suspin.

Braţele lui erau în jurul meu, iar eu mi-am pus capul pe pieptul lui. Am stat în linişte. Niciunul din noi nu îndrăznea să întrerupă tăcerea celuilalt.

Oare ce se va întâmpla cu noi acum? De ce voiam să simt din nou gustul buzelor lui dulci? De ce, din moment ce sunt conştientă ce urmăreşte el, eu tot nu m-aş mişca un milimetru din poziţia în care stau?

În minte mi-au apărut imagini cu Edward cântând la pian, cu Edward spunându-mi că eu am inspirat cântecul acela şi cu noi doi sărutându-ne. Astea au fost cele mai frumoaste momente din viaţa mea. Dar tot nu-mi puteam scoate din minte pariul făcut de Edward. De ce m-a ales tocmai pe mine? Poate ar trebui să merg mai departe, să îl fac pe Edward să creadă că nu ştiu nimic de pariu şi să văd până unde e în stare să meargă.

-Bella?

-Um.. da?

-Intrăm?

-Da…

Şi-a luat braţele din jurul meu. Am urât sentimentul de goliciune ce a pus stăpânire pe mine atunci. Dar am urât şi mai mult sentimentul de siguranţă şi uşurare când mă luase de mână. Nu! Nu ar trebui să dau apă la moară. Dacă aş continua în modul în care mi-am propus mai devreme, aş putea ajunge să mă îndrăgostesc de el, ceea ce nu vreau. Ar trebui să îl fac să regrete ziua în care a fpcut acel pariu. Dar nu pot. De ce nu pot să-i fac rău? Trebuie să pot. Trebuie! Şi mai trebuie să evit prin orice mijloace să evit să mă îndrăgostesc de el, altfel tot eu aş avea de suferit când îmi va striga în faţă că totul a fost un pariu, o farsă, că pentru el nu a însemnat nimic. Numai gândul la acest lucru mi-a provocat o durere de nedescris. O durere sufletească, nu fizică.

-Bella, te simţi bine?

-D-da… De ce întrebi?

-Pentru că ai lacrimi în ochi. Spuse cu o voce îndurerată.

Ce? Lacrimi? Nu poate fi posibil ca acel gând să-mi fi provoat şi apariţia lacrimilor, nu doar durere. Sau e? NU! Poate o fi din cauza vântului. Da! Asta e.

-Bella te rog, spune-mi ce ai! Spuse din nou cu mai multă durere în voce.

Ce îi păsa lui? Trebuie să recunosc că e un actor grozav. Camuflează sentimentele foarte bine. Dacă nu aş şti despre pariu, aş putea jura că el chiar e îngrijorat pentru mine. Dar nu.

-Nu se întâmplă nimic. Am spus eu încercând să zâmbesc, dar mi-a ieşit o grimasă. Doar că îmi lăcrimează ochii de la vânt.

-Sigur?

-Da.

Când am intrat în casă se auzea pe fundal melodia lui Moby – Temptation şi toţi care mai rămaseră la petrecere dansau.

-Pot avea onoarea de a dansa cu sărbătorita?

Întrebă Edward făcând o plecăciune şi zâmbind.

-Da. Am răspuns chicotind.

M-a luat în braţe şi am dansat. Am mai dansat şi până acum împreună cu Edward, dar de data asta ceva se schimbase. Îmi plăcea siguranţa pe care mi-o oferea braţele lui, căldura pe care o simţeam când corpurile noastre erau apropiate şi electricitatea pe care o simţeam acolo unde mă atingea. Şi toate astea de la acel sărut.

Nu credeam vreodată că voi ajunge să urăsc ceva de îmi place. De fapt nici nu credeam că e posibil aşa ceva. Uram tot ce mă făcea Edward să simt doar prin simpla lui prezenţă, dar îmi şi plăcea în acelaşi timp.

Nu ştiu dacă mai pot evita să mă îndrăgostesc de el. Sper doar să nu fie prea târziu. Mai bine o sun mâine pe mama sau pe tata şi o să îl rog pe unul dintre ei să facă ceva să mă mut de la liceul ăsta. Trebuie să plec cât mai repede de Edward să evit cu orice preţ să mă îndrăgostesc de Edward. Nu pot sta lângă el. Dar oare fuga e o soluţie bună? Am de ales ori să fug ori să stau aici şi apoi să sufăr. Cu siguranţă aleg să plec cât mai departe posibil de acest loc. Dacă e nevoie voi învăţa şi chineza şi mă mut în China.

„Dar oare eşti în stare să pleci?” întrebă vocea subconţtientului. Dar nu era aceeaşi voce care obişnuia să mă streseze. Nu înţelegeam rostul întrebării. Decât dacă… decât dacă mi-ar sugera că deja e prea târziu să plec, pentru că nu mai am ce face să evit să mă îndrăgostesc de Edward, pentru că faptul e deja consumat. Nu poate fi adevărat. Adică eu nu m-am înţeles niciodată bine cu el. Nici după ce aflasem că nu era un prefăcut şi un afemeiat.

Totul e confuz. Nu mai înţeleg nimic. Oare eu chiar m-am îndrăgostit de Edward?

O mulţime de întrebări, toate fără răspuns. Cert e că vocea aceea avea dreptate. Eu nu pot pleca. Nici nu pot suporta gândul că aş putea fi undeva departe de… de Edward.

Şi probabil avea dreptate. Poate chiar era prea târziu pentru această decizie de a pleca şi nu mai am nimic de făcut. O să dau apă la moară. O să mă prefac că nu ştiu nimic de niciun pariu. Şi va fi frumos cât va dura. Chiar dacă aveam să sufăr, măcar să o fac cum trebuie.

__________________________________________________________________________________________-

Hey:):) Am revenit:d

O să încep prin a-mi cere scuze că nu am mai postat de apropae o lună jumate. Sper că v-a plăcut capitolul şi nu v-am dezamăgit cu descrierea sărutului. Şi ca de obicei majoritatea capitolului a fost scris după 12 noaptea deci nici nu ştiu dacă am fost coerentă.

Şi nu uit. Mulţumesc mult Anca şi Nikki pentru ajutor:)

Vă rog să-mi spuneţi dacă v-a plăcut capitolul şi dacă nu, ce anume nu v-a plăcut.

Kisses:*:*:*:*:*:*

 

Capitolul următor –>