Mireasa greșită

Coperta (nu-i foarte bine editată. mai am de lucru până învăț să lucrez mai bine în photoshop:) )

Coincidență? Greșeală? Destin? Poate câte puțin din fiecare…

Richard avea o treabă simplă. El trebuia să fure mireasa de la nunta fratelui său, așa cum este tradiția. Dar el ajunge la nunta greșită. Și asta nu e tot…

Personaje:

Gabrielle

Richard

_________________________________________

Gabrielle era fericită pentru prietena ei, alături de care era într-una din cele mai fericite zile din viața ei. Miriam era zâmbitoare, bine-dispusă, dansa, vorbea cu fiecare invitat în parte și avea grijă ca toți cei prezenți în sală să aibă un timp bun. Gabriellei nu-i venea a crede. În sfârșit Miriam, prietena ei cea mai bună din copilărie, se căsătorea. Își împlinea visul de o viață. Visase la o familei fericită, un soț iubitor și mulți copii. Trevor chiar avea să o facă fericită și ei deja așteptau primul lor copil. Pur și simplu li se citea iubirea pe chip când se uitau unul la altul.

Se bucuram enorm de mult pentru ei. Era reconfortant să mai găsești în zilele noastre niște oameni care se căsătoreau din iubire, o iubire ce părea pură și sinceră, cum rar întâlnești. Totuși, Gabrielle nu-și dorea să se căsătorească. Ea era genul de femeie independentă, care își dorește să reușească în viață și de fiecare dată când se trezește să nu se gândească la cum să-și îmbunătățească relațiile familiale. Singura persoană pe care o putea numi „familie” era Miriam, iar acum știa că va fi fericită așa că nu mai avea de ce să își facă probleme.

În timp ce Gabrielle, domnișoara de onoare a lui Miriam se gândea la aceste lucruri, la o distanță de aproximativ 3 kilometrii, Richard vorbea la telefon cu Johnathan, cavalerul de onoare al fratelui său, Andrew, care se căsătorea azi și la a cărui nuntă întârziase. Desigur, Andrew nu se va supăra pe el când va afla de ce a întârziat, ba poate chiar îl va certa că și-a făcut apariția.

–         Fi atent! Mergi drept și faci prima la dreapta. De acolo nu mai ai mult de mers și ajungi în fața restaurantului. Îți vei da tu seama, că ai ajuns, doar sunt parcate destul de multe mașini în față.

–         Știu și eu asta John, nu sunt chiar prost.

–         Hei, am zis să fiu sigur. Nimeni nu se așteaptă ca tu să fii cel care va răpi mireasa.

–         Da, o mireasă pe care nici măcar nu o cunosc. Ce fel de frate nu știe nici măcar cum arată cea care-i va fi cumnată?

–         Unul care stă izolat de lume și abia mai dă și el un telefon din când în când.

Richard își dădu ochii peste cap. Motivul pentru care nu avea un calculator este pentru că mama lui nu prea e de acord cu asemenea „instrument distrugător”, iar el nu poate să treacă peste cuvântul ei. Îi părea rău că nu era și mama lui în mașină cu el, îndreptându-se spre nunta fiului ei, dar acest lucru nu a fost posibil.

–         Oricum, nu poate fi foarte greu să-mi dau seama care e mireasa la o nuntă, nu? Întrebă Richard. Fiind o întrebare retorică, nu se aștepta la un răspuns, totuși acesta sosi, din partea lui Johnathan.

–         De fapt… Rosalinda are rochia puțin cam… diferită față de o rochie de mireasă obișnuită. Dar vei reuși să-ți dai seama cine e. Părul ei este blond, lung, și în mâini are un buchet de flori. Încă nu s-a descotorosit de el.

–         Off… Oftă Richard. Dac-aș fi avut și eu măcar o poză.

–         Hai că n-o să fie greu. Știi unde s-o duci, da?

–         John, am purtat discuția asta de minim 10 ori. Știu fiecare detaliu.

–         Nu strică să fi precaut.

Și așa, John îi repetă lui Richard toate detaliile de care trebuia să țină cont, dar Richard deja nu îl mai asculta. Auzise lucrurile astea de atât de multe ori încât le-ar putea repeta chiar și în somn. Se simți ușurat când John închisese telefonul și el se putea concentra acum la drum. Deci trebuia să meargă drept, apoi prima la dreapta. A mai mers ceva până a venit vremea să cotească la dreapta. A scăzut din viteză și se uita prin împrejurimi, atent să nu rateze restaurantul. Desigur nici nu ar fi avut cum să treacă pe lângă el. Putea auzi muzica, mașini parcate cu duiumul și oamenii care petreceau și erau îmbrăcați elegant. Fără îndoială, aici era nunta. Richard coborî din mașina pe care o lăsă parcată undeva în apropiere, într-un loc mai ferit de ochii lumii, dar și aproape de ieșire.

Intră în restaurant și spera că Rosalinda se va afla undeva aproape și nu în mijlocul mulțimii. Dacă nu ar fi fost atent pe unde mergea, tocmai s-ar fi ciocnit de cea care stătea în fața lui. Femeia stătea cu spatele, iar ea nu-l putea vedea, așa că își permise să o studieze. Părul ei lung și blond ca spicul de grâu cădea în valuri pe spatele ei, iar rochia de un albastru marin, lungă până în pământ, îi venea foarte bine pe ea, scoțându-i în evidență ce avea ea mai frumos. Tocmai își pregătea replica cea mai bună de agățat din tot repertoriul lui, când privirea îi căzu asupra a ceea ce ținea în mănă. Un buchet de trandafiri albi și roșii.

„Oare această să fie Rosalinda?” gândi Rchard. Se uită mai atent la ea. Rochia asta chiar nu părea de mireasă, dar nu îi spusese oare John că rochia Rosalindei este puțin diferită față de cum erau rochiile de mireasă în general? Deci, rochie diferită, bifat. Păr blond, bifat. Buchetul în mănă, bifat. Atunci fără îndoială, aceasta era Rosalinda.

Richard își curăță gâtul pentru a-și face cunoscută prezența. Femeia tresări speriată și s-a întors să vadă pe cine are în față. Atunci Richard o privi mai bine. Ochii ei albaștrii, limpezi îl priveau cu nedumerire, iar buzele ei pline, acum date cu un ruj roșu intens erau întredeschise. „Al naibii noroc mai ai, Andrew!” gândi Richard încă holbându-se la femeia din fața lui. Și-a revenit scuturând din cap și a vorbit:

–         Va trebui să vii cu mine.

–         Poftim? A spus femeia indignată.

–         Te rog, nu-mi îngreuna treaba și mai mult, imploră  el.

–         Ce treabă să-ți îngreunez? Eu nu vin cu tine nicăieri. Nu știu cine ești, iar tu nici măcar nu mă prezinți.

–         Vom avea timp să ne cunoaștem. Acum vino cu mine!

–         Ți-am spus. Nu vin cu tine!

–         Fie cum vrei…

Richard se apropie de femeie și o apucă de mână trăgând-o cu el spre ieșire.

–         Ce faci? Spuse ea cu indignare și frică. Dă-mi drumul. Acum.

Ultimul cuvânt era strigat cu toată puterea de care dispuneau plămânii ei. Richard s-a panicat crezând că avea să fie descoperit, dar nu a renunțat la plan. S-a dus în spatele ei punându-și mâna deasupra gurii ei și trecându-și mâna în jurul taliei ei ridicând-o în aer. În felul ăsta ieși cu ea afară din restaurant și se îndrepta spre mașină cât timp ea încă se zbătea și încerca să se elibereze. A pus-o în mașină și a fugit la locul lui, urcând și pornind repede ca să nu aibă timp să iasă din mașină. Imediat ce au fost pe stradă a accelerat, lăsând în urmă restaurantul.

–         Prea bine, îmi spuse ea, spune ce vrei? Dacă vrei bani, putem aranja cumva, dacă vrei altceva, atunci ai putea să mă omori chiar de acum. Nu se va întâmpla.

Richard a tras pe dreapta, apoi o privi nedumerit, până când înțelesese.

–         Ce?! Doamne, nu! Eu sunt Richard. Sunt sigur că Andrew ți-a spus despre mine.

–         Ce legătură ai tu cu Andrew?

–         Este fratele meu.

–         Hai,nu zău! Singurul Andrew pe care îl cunosc are cinci ani, îi cunosc părinții, și crede-mă nu ai cum să-i fii frate.

–         Singurul? Păi și soțul tău?

–         Care soț?

–         Vorbești serios? Tocmai ce te-ai măritat!

–         Pardon?

Femeia nu se putu abține și a izbucnit în râs.

–         Ce-i așa amuzant?

–         Tu, spuse ea încă râzând. Eu nu am niciun soț. Nici nu intenționez să mă căsătoresc.

–         Poftim? Dar nu tocmai erai la nunta ta?

–         Nunta mea?

–         Da, nunta ta. Stai… Nu ești tu Rosalinda?

–         Nup, greșeală. Eu sunt Gabrielle, amice.

–         Fir-ar!

–         Și… Cam care a fost scopul acestei „răpiri”?

Richard își lăsă capul pe volan și oftă exasperat.

–         Știi obiceiul ăla cu furatul miresei? Ei bine, continuă el când ea a dat din cap, eu ar fi trebuit să fur mireasa de la nunta fratelui meu. Dar din moment ce ai spus că nu cunoști decât un Andrew de 5 ani, mă îndoiesc că măcar am nimerit la nunta corectă, nu mai zic de mireasă.

–         Totuși eu nu înțeleg ceva. Tu nu știi cum arată cumnata ta?

–         E o poveste lungă.

–         Și nici măcar nu te-ai gândit că ce port eu nu seamănă deloc cu o rochie de mireasă?

–         John mi-a spus că rochia Rosalindei e mai neobișnuită.

–         Atunci cum naiba m-ai ales tocmai pe mine?

–         M-am luat după ce știam. Păr blond și lung, rochie mai neobișnuită pentru o mireasă și buchetul de flori.

–         Oh, chestia asta!

Pe Gabrielle o pufni din nou râsul.

–         Acum ce mai e amuzant?

–         Doar situația asta.

–         Mda, presupun că într-adevăr este amuzant.

Apoi râse și el împreună cu ea.

–         Te superi dacă te rog să mă duci înapoi la nuntă? Chiar cred că Miriam s-ar supăra dacă i-ar dispărea domnișoara de onoare.

–         Da, desigur.

Richard porni din nou mașina și se întoarse înapoi la restaurant. Pe drum nu au vorbit, dar tăcerea nu era incomfortabilă, chiar se simțeau în largul lor.

–         Scuze pentru confuzia creată, spuse el oprind mașina în fața restaurantului.

–         Nu-i nicio problemă.

Gabrielle dădu să coboare din mașină, dar Richard vorbi repede.

–         Gabrielle! Ai vrea să… ăăă… Vrei să iei cina cu mine mâine seară? Ca să mă revanșez, adăugă el repede.

O urmă de zâmbet îi traversă fața Gabriellei. Se gândi să refuze, dar apoi îi trecu alt gând prin minte. La naiba, de ce nu? Și-așa nu avea altceva de făcut.

–         Sigur.

–         Grozav, zâmbi Richard.

Au făcut schimb de numere de telefon și au stabilit detaliile. Gabrielle a coborât din mașină și s-a dus înapoi la petrecere, iar Richard porni spre… Ei bine, nu știa exact unde. A scos telefonul și-l apelă pe Johnathan. Când răspunse, acesta era cam incoerent.

–         Idiotule! Unde m-ai trimis?

* * *

Au trecut două săptămâni de când Gabrielle și Richard se tot întâlneau. Într-una din seri chiar au ajuns mai departe. Richard își luă inima în dinți și o sărută pe Gabrielle înainte să se despartă. Acum la sfârșitul fiecărei întâlniri, Richard o conducea pe Gabrielle până în fața ușii ei și mereu terminau sărutându-se. Puneau punct chiar înainte ca atmosfera să se încingă mai rău decât era. Totuși de câteva ori chiar au rămas cu gândul „Ce-ar fi fost dacă…?”. Dar nimic intim nu a avut loc între ei.

Se înțelegeau de minune și se simțeau bine unul în compania celuilalt. În clipele în care nu erau împreună, vorbeau la telefon ore întregi. Șeful Gabriellei chiar îi atrăsese atenția că o va concedia dacă nu se concentrează la muncă, dar asta nu i-a oprit să nu vorbească prin mesaje.

Întâlnirea din seara asta nu decursese foarte diferit față de cele obișnuite. Au fost mai întâi la cină, apoi au văzut un film și au sfârșit seara cu o plimbare prin parc. Mergeau spre apartamentul Gabriellei, ținându-se de mână, vorbind, râzând. Oricine îi vedea își putea da seama că erau o pereche nouă, la început de cunoaștere, care abia a pășit pe tărâmul iubirii.

Când au întrerupt sărutul lor care devenise o obișnuință, niciunul din ei nu voia ca întâlnirea lor să se termine aici. Așa că Gabrielle l-a invitat la ea. Amândoi știau la ce avea să ducă asta, dar Richard a acceptat.

Au intrat în apartamentul ei și și-au continuat sesiunea de sărutat, doar că de data asta când pasiunea și-a pus degetele pe ei, nu s-au mai oprit. Au lăsat-o să vină în valuri, s-au lăsat purtați de brațele pasiunii. Hainele dispăreau una câte una, lăsându-i în goliciunea lor, admirându-se reciproc, delectându-se cu ceea ce vedeau.

S-au iubit ore în șir, s-au asigurat că fiecare porțiune din corpul celuilalt era acoperită de săruturi. Într-un final epuizarea a pus stăpânire pe ei și au adormit îmbrățișați.

Diminața, razele soarelui pătrundeau pe fereastră încălzindu-i. Ceasul deșteptător al Gabriellei sună, anunțând-o că asta era o altă zi de muncă. S-a ridicat leneșă din pat, nu înainte de a-i da un sărut lui Richard și apoi s-a îndreptat spre baie. În mai puțin de jumătate de oră era gata să plece la muncă.

–         Din păcate nu pot să lipsesc azi de la muncă. Dar tu poți sta aici cât vrei.

Îi spuse ea și se aplecă pentru a-l săruta din nou.

–         Te voi aștepta aici, i-a spus el.

Gabrielle a plecat la muncă cu zâmbetul pe buze, gândindu-se că Richard va fi tot acolo la întoarcere.

Însă la nici o oră după ce a plecat Gabrielle, telefonul lui Richard sună. Vocea feminină care se auzea de la capătul celălalt îi era foarte cunoscută.

–         Richard, trebuie neapărat să te întorci.

* * *

Gabrielle se simți puțin dezamăgită când ajunsese acasă și Richard nu era în apartamentul ei, dar s-a gândit că poate voia să se schimbe și nu avea haine aici. Dar când se făcuse seară și nu mai dăduse niciun semn de viață, s-a speriat. L-a sunat pe telefon, dar au răspuns cei de la hotelul la care fusese cazat. Aceștia îi spuseseră că a plecat în grabă, uitându-și telefonul.

A închis telefonul și a început să plângă. Richard o rănise. A obținut ce a vrut de la ea și acum plecase. Fără să-și ia măcar la revedere. Măcar de i-ar fi spus-o în față. Ziua următoare nu s-a dus la sercivi. Nu a putut să meargă după o noapte nedormită în care a plâns încontinuu.

O lună a trecut pe nesimțite. Gabrielle își găsise consolarea în muncă. Muncea de dimineața până seara, fără încetare, doar ca să-l poată uita pe Richard. Dar noaptea tot singură era și amintirile năvăleau peste ea. Nu mai auzise nimic de la el, nicio veste, niciun semn, nimic. Ca și cum l-ar fi înghițit pământul.

–         Gabrielle, poți să pleci acasă, îi spusese șeful ei.

–         Nu pot. Încă nu mi-am terminat tura.

–         Ba da. Acum 4 ore.

–         Nu se poate.

–         Ba se poate. Du-te acasă.

–         Dar nu sunt obosită. Pot să mai lucrez.

–         Nu mai ai la ce.

–         Cum să nu? Trebuie să…

–         Gabrielle, ai muncit luna asta cât nu ai muncit în toți anii de când ești angajată. Nu mai e absolut nimic de făcut. Chiar suntem înainte cu unele publicații.

–         Și ăsta e un lucru rău?

–         Nu, nu este. Dar acum chiar nu mai ai ce să faci.

–         Ba…

–         Gabrielle! Nu discut. Ți-am tolerat astea crezând că așa îți vei reveni, dar m-am înșelat. Mai rău îți face. Nu poți să muncești toată ziua de parcă nu ai mai avea viață.

–         Dar…

–         Să nu mai aud. Fie mă asculți și te duci acum acasă, fie poți să uiți de locul tău de muncă.

Gabrielle oftă înfrântă și plecă. „Auzi și tu… Cui nu-i convine ca muncitorii lui să lucreze mai mult?” își spuse ea. Fiind cu gândul încă la discuția cu șeful ei, nu observă că atunci când puse picioru să treacă strada, o mașină în viteză se apropie de ea. Exact atunci cineva o apucase de mână și o trase înapoi pe trotuar.

–         Gabrielle! Gabrielle, ești bine?

Ea ridică uimită privirea recunoscând purtătorul acelei voci. Ce căuta el aici? De ce s-a întors? S-o facă să sufere și mai mult?

–         Te rog, spune-mi ceva. Ești bine?

–         Lasă-mă în pace.

Gabrielle încercă să-și smulgă brațul din strânsoarea lui și să plece mai departe. Pentru o clipă zări o urmă de regret în privirea lui Richard.

–         Știu că ai tot dreptul să mă urăști și să nu mai vorbești cu mine pentru totdeauna, dar te rog ascultă-mă.

–         Dispari.

–         Am fost nevoit să plec…

–         Nu-mi pasă.

–         Mama are cancer.

Gabrielle se opri dintr-o dată și se întoarse privindu-l surprinsă. Privirea lui era îndurerată, ochii aproape umezi.

–         Ce-ai spus?

El oftă înainte să-i răspundă.

–         Mama are cancer. În urmă cu o lună starea ei s-a agravat și a trebuit să plec de urgență. Am fost așa grăbit să plec, încât mi-am uitat și telefonul și de-asta nu am luat legătura cu tine.

–         Dumnezeule! Și eu ca proasta mă gândeam că doar m-ai folosit.

–         Nu! Nu a fost asta nicio…

–         Cum se simte mama ta? Îl întrerupse ea și zări o umbră de zâmbet pe chipul lui.

–         Mai bine acum. Timp de trei săptămâni a fost în comă. Când s-a trezit încă era slăbită. I-am povestit despre tine și m-a certat că am plecat fără să-ți spun ceva. M-a pus să iau primul avion și să vin înapoi la tine. Cred că era în stare să mă urce chiar ea în avion dacă nu ar fi obligat-o doctorii să stea în pat.

Richard râse încet, dar Gabrielle plângea. Lacrimile ei curgeau pentru mama lui, pentru el și pentru durerea lui.

–         Gabrielle… Mama vrea să te cunoască. Ai… ăăă… Ai vrea să vii cu mine?

–         Da, spuse ea șoptit.

–         Mă ierți pentru că am plecat fără să te anunț?

–         Numai dacă mă ierți și tu pe mine pentru toate lucrurile oribile pe care le-am gândit despre tine.

El se apropie de ea și o îmbrățișă, apoi a sărutat-o.

–         Mai e ceva… Aș vrea ca mama să te cunoască în…hmm… Gabrielle, te iubesc și aș vrea să te prezint mamei ca și… ăăă… Fir-ar! Nu iese cum am repetat. Ceea ce vreau să spun e… Gabrielle, te măriți cu mine?

Ea îl privi surprinsă. Curând lacrimile ei nu mai erau de tristețe. Acum plângea de bucurie. A zâmbit și i-a spus:

–         Da. Desigur că mă mărit cu tine.

–         Bun, răsuflă el ușurat, apoi îi strecură un inel pe deget.

Își încrucișă degetele cu ale ei și vru să pornească din loc, dar ea îl opri.

–         Richard…

–         Da?

–         Și eu te iubesc.

Și se sărutară din nou în mijlocul trotuarului, nepăsându-le de cei din jur sau dacă se uita cineva la el. Le păsa doar de ei, de iubirea lor și de fericirea pe care abia au început să o descopere.

_________________________________________

Acesta este al doilea one shot scris de mine:D Ei… Cum vi se pare?:)

PS: Foarte rar se întâmplă să scriu la persoana a 3-a, deci dacă a mai fost pe undeva ceva la persoana 1, să știți că e pură obișnuință:D