Capitolul 2

Edward

 

Încă nu-mi venea să cred ce voiam să facem. Eu unul priveam asta ca o lovitură în orgoliul nostru. Speram ca măcar să ne asculte până la final. De fapt Carlisle chiar avea încredere că ne vor ajuta. Vom avea noroc dacă  nu vor lătra că le-am încălcat teritoriul.

Carlisle hotărâse ca pentru a-i asigura că nu înercam să facem ceva, să mergem doar eu și el. Și iată-mă acum, conducând prin La Push spre casa unor vârcolaci instabili, care nu ne suportau prezența în niciun chip. Cum de am acceptat așa ceva? De ce m-a ales Carlisle tocmai pe mine? Putea foarte bine să meargă cu Esme sau cu Alice, sau chiar și cu Jasper. Dar nu cu mine. Uram din tot sufletul aceste creaturi și nimic nu mă putea face să-mi schimb părerea.

Am oprit motorul în fața unei case. Cam mică, după părerea mea, luând în calcul câți stăteau pe acolo zilnic. Carlisle încă era sigur pe ceea ce urma să facă. Iar eu tot credeam că e o pierdere de timp. Am bătut la ușă și am fost întâmpinați de o femeie, ce părea a avea în jur de 25 de ani. Pe partea dreaptă a feței ei se regăseau niște cicatrici care-i schimbaseră total înfățișarea. Și cam la asta mă refeream când am spus „vârcolaci instabili”. Se pare că femeia își dăduse seama ce eram. Îmi putam da seama din privirea ei plină de dispreț. Mi-am dat ochii peste cap. Sentimentul e reciproc, cucoană.

–         Sam este acasă? Întrebă Carlisle, politicos – ca-ntotdeauna.

–         Nu, nu este. Răspunse ea pe un ton rece.

–         Avem ceva foarte important de discutat. Poate vom reveni. Ne cerem scuze pentru deranj.

Femeia a dat din cap și apoi a închis ușa. Ușurel… Am înțeles, nu ne suportă nimeni pe aici, dar nici chiar așa. Voiam să plec cât mai repede din locul ăsta. Ne îndreptam spre mașină și când să urcăm, i-am văzut. Grozav, acum mai trebuie să stăm ceva pe aici. Carlisle a închis ușa și s-a îndreptat spre ei.

–         Ce căutați aici? Știți că nu aveți voie să călcați pe teritoriul nostru. Sam vorbi pe un ton dur și categoric.

–         O, scuze. Data viitoare o să dăm un telefon. L-am ironizat eu.

–         Edward! Frate, uram când Carlisle îmi vorbea pe un ton mustrător. Ne cerem scuze – continuă el întorcându-se spre ei – știm că nu avem voie pe teritoriul vostru și asta se regăsește și în tratat, dar nu am fi riscat atât dacă nu era cu adevărat important.

–         Aveți 2 minute.

Să mă plesnească cineva – nu că m-ar durea, dar m-ar trezi puțin – cred c-am ațipit. Hm, și eu care credeam că-i imposibil. Se pare că după 200 de ani mai înveți ceva. Ei chiar ne-au lăsat să explcăm și nu au făcut mare scandal? Probabil e ceva în aer. Eu nu simt nimic, dar ei au nas de câine. Poate percep altfel mirosul.

–         După cum v-am spus ieri, crimele și disparițiile din Seattle sunt provocate de niște vampiri tineri. Am aflat că vor să ne atace peste 4 zile. Sunt în jur de 20, iar noi fiind doar 7 nu putem să le facem față, așa că avem nevoie de ajutorul vostru. Vrem să vă propunem să ne ajutați în lupta împotriva lor.

–         Și de ce v-am ajuta noi?

Sam îl întrebă asta pe Carlisle doar pentru a păstra aparențele. Puteam vedea ce trecea prin mintea lui în acel moment. Un prilej de luptă. Voia în sfârșit să se lupte cu niște vampiri pe care îi putea omorî. Desigur, am ales să tac din gură și să nu-i spun acum lui Carlisle despre asta.

–         Pentru că nu știm dacă se vor opri doar în Forks. Separați nu avem nicio șansă, dar împreună  îi putem învinge. Uitați, nu vă cer un răspuns chiar acum. Dacă sunteți de acord, vă așteptăm în pădure, aproape de granița dintre teritorii. Acolo vom face antrenamentele cu Jasper, cel care știe cel mai mult în acest domeniu. Alegerea vă aparține, dar să știți că nu mai e mult timp. În 4 zile vin.

Carlisle nu a mai așteptat un răspuns, ci s-a îndreptat spre mașină. Sam încă se gândea dacă să accepte sau nu. Chiar dacă voia să se lupte cu niște vampiri, nu voia să pună viața vreunui membru al haitei în pericol.

–         Ce crezi că vor accepta? Mă întrebă Carlisle când ieșisem de pe teritoriul lor.

–         Sam privește această luptă ca pe o oportunintate de a lupta împotriva unor vampiri și de a fi liber să le smulgă capul de pe umeri. Dar de asemenea nici nu vrea să pună viața haitei în pericol. Presupun că vor avea un consiliu, sau cum l-or numi ei, și vor discuta despre asta, apoi vor lua o decizie finală.

–         Sper să fie de partea noastră, spuse Carlisle cu speranță.

–         Când vom începe antrenamentele? Am schimbat eu subiectul.

–         În noaptea asta cred că ar fi cel mai bine.

Am dat din cap aprobator. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Și-așa nu prea aveam ce face. Am parcat mașina în fața casei apoi am mers la ceilalți membri ai familiei pentru a-i pune la curent cu ce-am discutat cu vârcolacii.

–         Să-nțeleg că ar prefera să riște viețile celor din satul lor, decât să lupte alături de noi? Întrebă Rosalie după ce terminarăm de povestit. Și eu care credeam că eu sunt orgolioasă. Gândi aceasta mai departe. Desigur, nu ar recunoaște nici în ruptul capului acest lucru cu voce tare.

Când s-a prins că am auzit ce a gândit, mi-a aruncat o privire care spunea clar „dacă vorbești, ești mort”, chiar a și gândit-o. Eu doar am zâmbit și am scuturat din cap.

–         De fapt, există o posibilitate ca să accepte. Nu pentru a ne ajuta, ci pentru distracția lor. Să vâneze vampiri… Visul pe care nu și-l pot îndeplini, deoarece nu ne pot vâna pe noi, i-am anunțat eu pe ceilalți.

–         Și deci? Când începem antrenamentele cu antrenorul Jasper? Întrebă Emmett nerăbdător.

–         Din seara asta. E bine? Întrebă Carlisle.

–         Este bine, răspunse Jasper.

–         Nu putem mai devreme? Cum ar fi acum?

–         Emmett, mori – la figurat – dacă mai stai 3 ore? L-am întrebat.

–         „Mori dacă mai stai 3 ore?”, se maimuțări Emmett. Sunt plictisit. În sfârșit avem și noi parte de ceva acțiune, ne mai dezmorțim oasele. Și voi îmi cereți să aștept? Ce fel de oameni sunteți voi?

–         De fapt geniule… Nu suntem oameni.

–         Știi ce-am vrut să spun, „geniule”.

Mi-am dat ochii peste cap. Nu mai avea rost să continui, așa nu am ajunge nicăieri. „Așa, renunță în fața mea!”, am auzit vocea lui Emmett în capul meu. Am oftat și am ieșit din casă. Îl cunoșteam pe Emmett. Când era plictisit era dispus să facă orice ca să alunge plictiseala. De cele mai multe ori, alegea pe cineva – de obicei eu sau Jasper, câteodată și Alice – pe care enerva până se luau la „bătaie”. Nu era o bătaie propriu-zisă. Doar câțiva pumni și câteva trânte. Se pare că azi ținta lui Emmett am fost eu. Chiar i-am putut auzi gândurile dezamăgite când am ales să mă îndepărtez. Niciodată nu renunțasem în fața „atacului” lui Emmett, dar azi era diferit. Nu eram deloc într-o dispoziție prea bună. Cineva voia să ne atace. Își formase o armată de nou-născuți și aveau să ne atace în curând.

Oricât încercam să mă gândesc, nu-mi putem da seama cine ar putea fi în spatele atacului. Ieșeau din discuție destul de mulți având în vedere că cel – sau cea – care ne ataca știa cum funcționează viziunile lui Alice. Știa cum să stea în afara lor, astfel noi nu știam cine era. Însă mai important acum nu era cine, ci faptul că știam că ne vor ataca. Știam și pe unde aveau să vină.

M-am întors în casă, la familia mea. Emmett renunțase la încercarea lui de a scăpa de plictiseală, așa că puteam sta liniștit. Timpul s-a scurs repede, iar noi am pornit spre locul de înâlnire cu vârcolacii – dacă vor veni. Când am ajuns acolo nu am găsit pe nimeni.

–         Se pare că orgoliul a câștigat, comentă Rosalie.

–         E alegerea lor, spuse Carlisle.

Nu-mi vine să cred că și în aceste momente îi înțelege și nu este furios pe ei. Adică erau în joc viețile noastre și a multor oameni. Indiferent de scopul lor, de motivul pentru care ne atacau, după ce aveau să câștige – și asta se va întâmpla fiindcă eram în inferioritate numerică – nu se vor opri; setea va fi prea mare pentru ei și vor omorî oameni până se vor sătura.

–         Ar trebui să începem. Nu avem timp de pierdut.

–         Deci, după cum știți, nou-născuții sunt puțin diferiți de noi…

Jasper a fost întrerupt de oftatul nervos al lui Alice.

–         Ce s-a întâmplat? Totul a dispărut, nu mai văd nimic.

–         Vin vârcolacii. Într-un minut și jumătate vor sosi. Dar va trebui să traduc. Nu au suficientă încredere în noi să-și folosească forma umană.

–         Vin ca lupi? Întrebă Emmett.

–         Le este greu. Sunt recunoscător că vin oricum, spuse Carlisle.

În scurt timp am putut vedea niște siluete cum prind contur în întunericul pădurii și 10 perechi de ochi străluceau.

–         Bine ați venit, le spuse Carlisle lupilor.

Sam mi-a comunicat răspunsul, iar eu am dat glas cuvintelor din mintea lui.

–         Mulțumim. Vom privi și vom asculta, dar nimic mai mult.

–         Este mai mult decât suficient, spuse Carlisle. Jasper ne va învăța cum luptă ei și cum pot fi înfrânți.

–         Sunt diferiți de voi? Din nou, cuvintele lui Sam au fost cele pe care le-am rostit.

–         Au doar câteva luni de viață. Nu vor avea îndemânare sau strategie, doar forță brută. Nu trebuie să-i ucideți în modul clasic și să nu-i lăsați să-și pună brațele în jurul vostru. Cel mai indicat ar fi să-i atacați lateral și să fiți într-o continuă mișcare, asta îi va deruta. Voi începe cu Emmett. Mergi pe ucisul ușor, Emmett.

Emmett îl atacase pe Jasper mergând direct spre el. Dar în secunda următoare Jasper nu mai era acolo. Emmett se mișca rapid, dar nu la fel ca Jasper. De fiecare dată când Emmett părea că-l prinse, mâinile lui strângeau doar aerul. De nicăieri, Jasper apăruse în spatele lui Emmett, cu dinții la un centimetru de gâtul lui. Lui Emmett îi scăpă o înjurătură.

Urmă rândul meu. Nu-i cunoșteam toate mișcările lui Jasper, iar acesta încerca să acționeze din instinct.. Totuși cu o fracțiune de secundă inainte gândurile îl trădau și apucam să evit atacul. Nici eu, nici Jasper nu obțineam niciun avantaj. De câte ori ne mai luptasem, fusese doar o joacă, acum este puțin mai serios. Jasper mi-a trimis un gând și eu m-am oprit în acel moment și am aprobat.

–         Să zicem că-i remiză.

Toți au urmat la rând, Carlisle, Rosalie, Esme, Alice. Până am terminat, deja se crăpa de ziuă.

–         Noi vom pleca acum, am transmis membrilor familiei mele mesajul haitei.

–         În regulă. Vă mulțumim că ați acceptat. Vă mai așteptăm și în seara asta.

–         Vom fi aici.

Lupii au plecat și am rămas doar noi.

–         Vreau revanșa, spus Emmett.

Jasper și-a dat ochii peste cap, dar s-a așezat în poziție de atac. Emmett a luat-o ca pe o invitație și lupta a început, iar noi i-am privit. Emmett a pierdut din nou. Și din nou a cerut revanșa. Dacă avea să facă asta de fiecare dacă când va pierde, atunci lupii ne vor găsi cu ei luptându-se.

_______________________________________________________________

Și acesta a fost capitolul 2, după cum am promis, postat în weekend:D Aș vrea să fac neapărat o precizare… din momentul în care încep antrenamentele, am luat destul de mult din ”Eclipsa”. După cum probabil v-ați dat seama, am luat până și replicile. Sper să nu fi fost prea mult. Vă aștept părerile.

xoxo, AlexaNdra.