Relație imorală II

Încercarea mea de a-l uita pe Xavier nu prea avea succes. În orice moment al zilei el era prezent în gândurile mele și abia reușeam să mă concentrez la muncă. Chiar și atunci când dormeam, el era stapân pe visele mele. Îmi lipseau tare mult clipele petrecute împreună.

–         Amanda, mă strigă Jeremy, noul meu șef. În biroul meu, acum.

M-am ridicat din fața calculatorului și am făcut cum mi-a spus. Ceilalți colegi ai mei m-au privit cu compătimire.  Niciodată nu era bine când Jeremy chema pe cineva la el în birou.

–         Amanda, am nevoie să te concentrezi la lucru.

–         Oh, Doamne! Am făcut vreo greșeală?

–         Dac-ai fi greșit cu ceva, acum ți-ai strânge lucrurile și-ai fi în drum spre casă. Văd că ești distrasă, iar asta va duce la o greșeală inevitabilă. Concentrează-te de acum încolo sau renunță și părăsește redacția. Ești liberă.

M-am ridicat și am ieșit din birou. N-am încercat să mă scuz sau să mă justific pentru că aș fi greșit. Eram recunoscătoare că Jeremy nu mă concediase direct și mă atenționase doar. Acesta era cel mai bun lucru pe care-l puteai primi de la Jeremy. Mi-am făcut treaba încercând din răsputeri să nu mai mă gândesc la Xavier. Chiar dacă nu era prin preajmă, știam că Jeremy era cu ochii pe mine și n-aș fi vrut să dau cu piciorul șansei pe care mi-a acordat-o. Când mi s-a terminat programul eram mulțumită că reușisem să mă concentrez. Poate că aveam nevoie doar de un imbold să mi-l scot pe Xavier din minte, iar discuția cu Jeremy a fost numai bună pentru asta.

Am ieșit de la redacție cu zâmbetul pe buze și cu speranța că totul avea să fie bine în legătură cu gândurile mele despre Xavier. Dar – că mereu trebuie să existe un „dar” – totul s-a dus pe apa sâmbetei când l-am văzut pe Xavier stând sprijinit de mașina lui cu un aer nonșalant și cu zâmbetul lui fermecător, privind spre mine. S-a ridicat de pe mașina lui și a venit la mine, care eram încremenită fără să mai pot face vreun pas sau să spun ceva.

–         Iată-te! Nu știam sigur la cât termini, așa că m-am hotărât să te aștept. Ce ai mai făcut?

Serios? După două săptămâni în care nu a dat niciun semn de viață și am crezut că pot să-l uit el apare aici și mă întreabă ce fac? Care e următorul pas? Să mă întrebe despre vreme?

–         E frumos aici în New Haven. Întotdeauna a fost așa însorit?

–         Îți bați joc de mine? Am izbucnit eu, fără să mă gândesc.

–         Desigur că nu. Încercam să deschid o conversație politicoasă.

–         Xavier, de ce ai venit aici?

–         A, deci vrei să începem cu discuția grea, nu cea politicoasă. Ei bine, am venit pentru tine. Eh, se pare că n-a fost așa greu.

–         Pentru mine? Xavier, noi nu mai putem fi împreună.

–         Ba da, putem. Asta aveam de gând să discut cu tine în ziua în care ai plecat. De ce ai făcut-o? Ți-am zis să mă aștepți.

–         Și te-am așteptat până aproape de ora 6. Dar tu nu ai venit.

–         A trebuit să rezolv ceva înainte ca acea discuție să poată avea loc.

–         Xavier, nu știu ce ai în minte dar nu se poate să avem o relație.

–         Nu puteam cât timp eu rămâneam la conducerea firmei pentru că eram în văzul tuturor. Și știu că tu vrei să o iei de la capăt și dorești să-ți construiești o nouă viață și să uiți de trecutul tău. Eu nu te judec pentru el și nu-mi pasă ce-a fost. Dar știu că dacă am fi fost văzuți împreună și ți s-ar fi aflat tercutul, cum oamenii sunt idioți, ți-ar fi distrusă imaginea pe care ai reușit să ți-o clădești. Iar apoi și firma mea ar fi avut de suferit. Știu asta și tocmai de-aia am ajuns împreună la concluzia că mai bine avem o relație secretă.

–         Exact. Secretă. Noi…

–         Nu mă întrerupe. Mi-a luat ceva timp să-mi pregătesc discursul ăsta. Cum spuneam… Chiar dacă am hotărât împreună asta, nu m-am gândit niciodată cum ar părea situația asta pentru tine. Și nici mie nu prea îmi plăcea cum stăteau lucrurile. Nu-mi convenea că trebuie să ne vedem doar pe ascuns și nu puteam niciodată să spun „nu” unei cereri pentru că nu puteam spune adevărul despre ce voiam să fac. Așa că soluția este simplă. Dacă nu mai sunt la conducerea firmei, totul se rezolvă.

–         Nu! Nu pot accepta să renunți doar pentru ca noi să putem fi împreună.

–         Amanda, eu n-am nevoie de nimic din ce aveam înainte. Degeaba îmi puteam permite orice dacă nu aveam pe nimeni lângă mine. Nu era nicio persoană la care să mă întorc seara. Nu aveam cui să-i povestesc ce-am făcut sau ce-aș fi vrut să fac.

–         Îți ai familia.

–         Nu-i același lucru. Te rog, Amanda. Au trecut doar două săptămâni, dar au fost două săptămâni foarte lungi. Niciodată nu m-am simțit mai pustiit ca acum. Plecarea ta m-a făcut să realizez că tu ești acea persoană cu care vreau să vorbesc despre orice, la care vreau să mă întorc, care îmi dă un motiv să trăiesc.

–         Dar, Xavier… Să renunți la firmă este prea mult. Este un sacrificiu prea mare și este un semn clar că relația noastră este imposibilă.

–         De ce te tot încăpățânezi cu asta? Este greu, dar nu imposibil. Spune-mi direct dacă nu vrei să fim împreună. Uită-te în ochii mei, și spune-mi sincer că nu-ți dorești deloc să fim împreună și îți jur că nu voi mai intra niciodată în viața ta.

–         Nu pot să spun asta.

–         Vezi, iubito? În momentul de față singurul impediment în relația noastră ești chiar tu. Hai să încercăm să avem pur și simplu o relație normală.

Puteam noi să avem ceea ce se numea „relație normală”? Desigur, acum totul părea posibil, dar ce s-ar fi întâmplat în viitor? Xavier ar putea ajunge să mă urască pentru că din cauza mea a trebuit să renunțe la firma lui. Și chiar și mai rău… dacă familia lui nu mă va accepta, ce va face? Doar nu le va întoarce spatele, nu? Dacă ar face asta, ura lui pentru mine ar fi inevitabilă.

Relația noastră nu a fost posibilă în trecut și nici în viitoru nu avea nicio șansă. Era sortită eșecului. Și a fost mai bine că am terminat-o acum, înainte să fie prea târziu și să ne urâm unul pe altul.

–         Înainte să iei o decizie finală, pentru că văd pe fața ta că răspunsul în momentul de față este „nu”, acordă-ne un timp. Hai să ne întâlnim și ai să vezi că ne vom înțelege bine și în afara dormitorului.

Xavier s-a apropiat și mai mult de mine și mi-a prins fața în caușul format de palmele sale. S-a aplecat și și-a trecut buzele peste ale mele abia atingându-le. Apoi mi-a dat un sărut simplu și m-a privit în ochi.

–         Știi că vrei să accepți iubito, așa că spune „da”.

Înainte să apuc să-i răspund buzele lui s-au lipit de ale mele și m-a sărutat. Era un sărut simplu cu gura închisă. Apoi a început să-și preseze buzele peste ale mele și să le miște puțin cerându-mi să deschid gura. Iar eu am făcut întocmai. Limba lui a pătruns în gura mea și a început să mă exploreze cu tandrețe. Mi-a fost atât de dor de săruturile lui. Dar parcă niciodată nu a fost așa. Întotdeauna săruturile lui mă puteau bine dispune și mă făceau să zâmbesc. Dar de data asta era ca și cum mă deconectasem de la realitate. Pentru mine nu mai exista nimeni în lumea asta în afară de mine și de el. Și-mi convenea de minune.

Brațele lui s-au pus în jurul meu și m-au adus mai aproape de el. Și-a desprins puțin buzele de ale mele pentru a-mi șopti numele, apoi m-a sărutat din nou. Mai apăsat, mai ferm și totuși cu mai multă tandrețe.

–         Ce spui? șopti el când am rămas fără aer și a trebuit să întrerupem sărutul.

Am dat din cap tăcută pentru că nu-mi puteam găsi vocea.

–         Ăsta este un da? Speranța din vocea lui îmi dădu și mie încredere că poate aveam o șansă.

Am dat din nou din cap încuviințând. Apoi cu voce tare, pe care abia am recunoscut-o ca fiind a mea:

–         Da.

* * *

Zilele treceau și fericirea mea era din ce în ce mai mare. În ultimele săptămâni eu și Xavier am tot ieșit împreună. Câteodată mergeam la film, câteodată luam cina în oraș, iar câteodată alegeam pur și simplu să ne plimbăm prin parc sau pe stradă. Nu am mai fost atât de fericită de când… De fapt, niciodată nu am mai fost atât de fericită.

Timpul petrecut împreună cu Xavier m-au făcut să-mi dau seama de ce am plecat așa, de ce-mi doream cu disperare ca el să nu mă urască vreodată și de ce îmi doream toată atenția lui. Mă îndrăgostisem de Xavier cu ceva timp în urmă. Nu știam exact în ce moment s-a întâmplat asta, dar acum eram sigură că inima mea îi aparține lui în totalitate și nu existau șanse ca eu să fiu fericită fără el.

Totuși, cu cât timpul nostru petrecut împreună pe afară creștea, cel petrecut în interior se scurta. De când ne-am împăcat Xavier nu a făcut nici măcar o încercare ca să fim din nou împreună în pat, de fapt nici nu a intrat la mine în casă. Seara mă conducea până la apartamentul meu, mă săruta de noapte bună, apoi pleca acasă.

Dar știți cum se spune: nu totul durează o veșnicie. Și se pare că mica mea bucățică de fericire este pe cale să se destrame. În urmă cu câteva ore Xavier m-a anunțat că ar trebui ca în curând să mergem să-i vizităm familia, pentru că vrea să-mi facă oficial cunoștință cu ei. El nu părea deloc agitat, dar eu nu-mi găsisem locul toată ziua. Chiar m-am așteptat ca Jeremy să mă cheme din nou în birou, de data asta să mă concedieze. La cât de puțin m-am concentrat azi, nu m-aș mira să fi greșit ceva. Și colac peste pupăză, Xavier voia să plecăm chiar în după-amiaza asta ca să putem sta tot weekendul cu familia lui.

Când am ieșit de la editură, Xavier era deja acolo așteptându-mă, la fel ca în celelalte zile. A venit la mine și m-a sărutat tandru, apoi m-a luat de mână și am început să mergem către apartamentul meu.

–         Nu este nevoie să-ți iei prea multe lucruri la tine. Am vorbit cu ai mei și o să avem camerle pregătite. Mama va avea grijă să nu ne lipsească nimic. Deci tot ce-ar trebui să pui la tine, ar fi hainele de schimb.

Tonul degajat pe care-l folosea, parcă mă agita și mai tare. El nu-și dădea seama că de cum vor decurge lucrurile în weekendul ăsta depinde viitorul nostru împreună?

–         Iubito, ești cam încordată. Ce e cu tine?

–         Tu vorbești serios? Tocmai urmează să-ți întâlnesc familia. Nu știu cum poți fi tu așa de liniștit.

–         Păi ești tu suficient de agitată pentru amândoi, zise el pe un ton glumeț, zâmbindu-mi.

–         Xavier! Asta nu e de glumă. Dacă nu mă vor plăcea?

–         Ba o vor face.

–         Ce te face să fii așa sigur?

–         Pentru că îmi placi mie. Și asta este suficient ca și familia mea să te placă. Amanda, te asigur că nici părinții și nici fratele sau sora mea nu vor avea nimic împotrivă.

Mă luă în brațe chiar pe trotuar și mă sărută ușor pe frunte.

–         În plus, nu voi permite nimănui să ne despartă.

–         Dar n-aș vrea să te cerți cu familia ta din cauza asta.

–         Nu mă voi certa cu ei pentru că ei te vor accepta fără probleme.

–         Aș vrea să pot fi la fel de optimistă ca tine.

Și cred că aș fi avut nevoie de o doză zdravănă de optimism. Nu știu dacă era negativismul din mine sau doar o presimțire, dar eu nu prea vedeam întâlnirea mea cu familia lui decurgând bine.

* * *

Și poate totuși m-am înșelat.

Când am ajuns familia lui ne-a întâmpinat cu brațele deschise pe amândoi. Apoi am mers în sufragerie pentru a ne odihni puțin după călătorie și am vorbit puțin. Iar după ce am luat cina ne-am retras fiecare în dormitorul lui. Judith, mama lui Xavier, îmi pregătise camera de lângă cea a lui Xavier.

Ziua de sâmbătă mi-o petrecusem cel mai mult în compania Annei, sora lui Xavier, vorbind despre atât de multe lucruri încât nu mai ținusem cont. Aveam destul de multe în comun cu ea și era atât de deschisă și prietenoasă încât nu aveam cum să nu mă înțeleg cu ea. Cu Lucas, fratele lui Xavier, lucrurile mergeau mai greu. Dar Xavier mă anunțase înainte că fratele lui este puțin mai retras și nu e prea vorbăreț, așa că nu ar trebui s-o iau personal. Părinții lui Xavier, Matthew și Judith, erau destul de prietenoși, dar nu am putut să stau prea mult în compania lor. Mai pe seară am luat cina cu toată familia, iar apoi am stat cu toții în sufragerie urmărind un film. Dar părinții lui nu au stat până la sfârșit și s-au retras pe la mijlocul filmului, rămânând doar eu, Xavier, Anna și Lucas. După ce s-a terminat și filmul am mai rămas doar eu cu Xavier și am mers până în bibliotecă. Am rămas pur și simplu impresionată. Erau atât de multe cărți, încât aveam impresia că sunt în biblioteca publică a orașului. Xavier a ieșit puțin din bibliotecă spunând că merge să aducă ceva de băut. Dar la nici un minut după ce Xavier a ieșit din încăpere, ușa s-a deschis din nou. Judith tocmai intra în bibliotecă, iar când m-a văzut s-a îndreptat spre mine.

–         Amanda, mă bucur că te găsesc aici. Voiam să vorbesc despre ceva cu tine și aveam nevoie să fii singură.

–         S-a întâmplat ceva?

–         Nu chiar. Am nevoie să-mi spui adevărul. Legat de trecutul tău, de ce-ai fost tu… Este adevărat?

Ar fi trebuit să prevăd un moment ca acesta. Dar asta nu schimba cu nimic faptul că mă simțeam ca și cum cineva mi-ar fi aruncat o găleată cu apă rece în față și m-ar fi trezit din cel mai frumos vis.

–         Xavier v-a spus?

–         Desigur. În familie ne spunem totul și nu există secrete între noi.

–         Corect. Nici n-aș fi crezut să fie altfel. Da, e adevărat că m-am prostituat. Nu sunt mândră de trecutul meu, mi-aș dori să fi luat alte alegeri, dar nu pot schimba ce este deja făcut. Și nici să mint sau să ascund asta nu are rost.

Judith a închis ochii, apoi când i-a deschis a privit în altă parte.

–         Pentru un moment chiar am sperat ca Xavier să ne fi mințit.

Asta a durut mai rău ca o palmă sau ca o jignire directă.

–         Uite, nu știu exact ce e în mintea fiului meu la momentul ăsta, dar sper ca asta să nu dureze mult. Relația asta, sau cum vreți voi s-o numiți, nu-i poate face bine. Sper ca măcar tu să ai mai multă minte decât Xavier și demnitatea să încetezi toată povestea asta cât mai curând.

După ce mi-a spus toate astea, Judith s-a întors și a plecat lăsându-mă singură cu cuvintele grele atârnând în aer. Știam că are dreptate. De asta mă temusem eu cel mai mult, că familia lui va vedea adevărul și nu va accepta trecutul meu. Nu puteam s-o învinuiesc pe mama lui Xavier pentru ce-mi spusese, pentru că era doar adevărul. Iar ea nu-și dorea decât ce era mai bun pentru fiul ei.

Când s-a întors Xavier am încercat să ascund tot ce simțeam. Dar nu știam cât aș fi putut să rezist, așa că i-am spus lui Xavier că mi-e somn și m-am dus în camera mea. Aici nu am mai putut să țin prefăcătoria și lacrimile au început să curgă fără oprire. Exact asta am vrut să evit. Partea asta prostească cu suferința.

Atunci când am plecat din Hartford nu aveam e să pierd, doar o relație care nu ducea la nimic. Dar când am fost de acord ca eu și Xavier să mai încercăm o dată, am descoperit că aveam ceva de pierdut. Pierdeam șansa la fericire, șansa de a fi cu bărbatul pe care îl iubeam. Ar fi trebuit să știu mai bine și să mă gândesc de două ori, sau chiar de mai multe ori înainte să-i fi zis „da” lui Xavier. Acum aveam amândoi să suferim și pentru ce? Pentru câteva săptămâni de fericire?

Mama lui avea dreptate. Trebuia să terminăm totul acum. Chiar dacă aveam să suferim, să continuăm ar fi dus cu siguranță la un dezastru. Va trebui să aștept până mâine când ajungem înapoi în New Haven ca să nu implicăm și mai mult familia lui în toată povestea asta.

Am adormit plângând, iar când m-am trezit perna încă era udă de la lacrimile mele. Am fost la baie și m-am spălat bine pe față, iar înainte să cobor mi-am aplicat o cantitate considerabilă de machiaj ca să ascund urmele evidente de la plâns. Apoi m-am îmbrăcat și am coborât la micul dejun. Mi-a trebuit toată stăpânirea de sine să mă comport ca și cum totul ar fi fost normal și bine și să nu încep să plâng.

Pe la prânz deja simțeam că o să cedez nervos așa că l-am rugat pe Xavier să plecăm pe motiv că aveam neapărat ceva de făcut pentru editură. N-am mai stat mai mult de o jumătate de oră și am mers în cameră să-mi strâng lucrurile, apoi am coborât în sufragerie.

Ne-am spus la revedere și am făcut tot posibilul să nu fie evident că eu de fapt spuneam adio. Nu aveam să-i mai văd vreodată și îmi părea tare rău. Erau o familie grozavă și fiecare în parte era incredibil și special în felul lui. Nu erau încrezuți sau disprețuitori. Și chiar dacă abia îi cunoscusem știam că îmi vor lipsi și îmi va fi dor de ei.

Drumul până în New Haven a fost parcurs în liniște. I-am spus lui Xavier că eram puțin obosită și nu a insistat să vorbim m-a lăsat să „dorm”. Când am auns, Xavier m-a condus până acasă. Nu mai puteam să amând inevitabilul, trebuia să-i spun acum.

–         Xavier, trebuie să vorbim.

–         O-o… Niciodată nu e bine când o fată spune asta. Nu te-ai simțit bine cu familia mea?

Ba da, mă simțisem bine, chiar foarte bine. Dar dacă i-aș fi spus asta, i-aș fi dat mai multe argumente.

–         Nu chiar. Adică ei sunt toți grozavi, dar parcă lipsea ceva. Nu m-am simțit deloc în largul meu. Cred că ar trebui să punem acum capăt.

–         Nu se poate să vorbești serios. Tu chiar vrei să ne despărțim? De ce?

–         Nu ne potrivim. Tu ai lumea ta, eu o am pe a mea.

–         Înțeleg.

Ar trebui să fiu bucuroasă că nu a trebuit să insist prea mult, dar tot mă durea că și el și-a dat seama de diferențele dintre noi.

–         În regulă atunci, am spus încercând să-mi păstrez zâmbetul pe buze. Mi-a părut bine să…

–         Mama mi-a zis că e posibil să vrei să ne despărțim. Iar imediat după asta mi-a spus să nu care cumva să te las.

Ce i-a spus mama lui? Cu mine Judith a fost destul de clară când mi-a spus să încheiem relația noastră.

–         Mda, mi-a spus și că o să pari nedumerită și să-ți dau ăsta.

Mi-a întins un bilet și eu l-am luat mecanic, apoi mi-am trecut ochii peste el fără să citesc ceva. Mi-am lăsat gândurile confuze la o parte și am început să citesc în gând.       

Amanda, îmi cer iertare pentru cuvintele pe care ți
le-am spus. Voiam să mă asigur că pot avea încredere
că niciodată nu-l vei pune pe Xavier să aleagă între
familie și relația voastră.

De obicei am încredere în judecata fiului meu, dar o
mamă nu poate știi niciodată sigur.

Vă doresc din suflet să fiți fericiți. Acum știu sigur că
fiul meu a făcut alegerea bună cu tine.

                                                                        Judith.

–         Mama mi-a mai spus ca după ce citești biletul să-ți spun adevărul.

–         Ce adevăr?

–         Despre ceea ce simt. Te iubesc, Amanda. Iartă-mă că mi-a luat atât de mult să-mi dau seama și chiar și mai mult până să-ți spun. De când ai plecat am simțit că ceva nu mai e în regulă cu mine și mi-am dat seama de ce. Pentru că te iubeam. Și când am ajuns la tine acasă și am văzut că ai plecat, am știu că trebuie să fac orice ca să te am înapoi. Și chiar dacă tu nu mă iubești, sunt dispus să aștept oricât și să fac orice ca iubirea să fie reciprocă.

Existau două alternative. Ori eram încă în autocar și nu adormisem pe bune în timp ce mă prefăceam că dorm, iar ăsta era doar un vis. Sau poate era realitatea. Cea mai frumoasă realitate posibilă în care Xavier chiar mă iubea, iar mama lui chiar scrisese acel bilet și era de acord cu relația noastră. M-am ciupit ușor și când am simțit durerea am zâmbit. Nu eram masochistă, dar faptul că am simțit durerea aia, însemna că totul era adevărat.

–         Nu trebuie să faci nimic, am spus eu în cele din urmă. Și eu te iubesc.

Xavier a zâmbit și s-a aplecat să mă sărute. Sărutul ăsta nu era cu nimic diferit față de cele anterioare și totuși mă simțeam altfel. Era ca și cum întreaga mea lume s-ar fi zguduit. Acum că știam că eu îl iubesc și că și el mă iubește mă simțeam de parcă îmi găsisem în sfârșit locul în lume. Orice aș fi ales să fac mai departe, trebuia neapărat să-l includă și pe Xavier, pentru că viața mea nu ar mai fi putut exista fără el. Poate pare că exagerez, dar în timp ce Xavier mă săruta cu atâta ardoare, exact astea erau gândurile care-mi treceau prin minte.

–         Mărită-te cu mine, mi-a spus el printre săruturi. Nu trebuie neapărat să fie acum, dar vreau să știu că într-o zi, cândva, îmi vei face plăcerea de a fi soția mea.

L-am mai sărutat de câteva ori, scurt ca să-l mai țin puțin până îi voi da răspunsul meu.

–         Nimic nu m-ar face mai fericită decât să fiu soția ta.

Xavier m-a sărutat apăsat și m-a strâns în brațe.

–         Te iubesc.

–         Te iubesc.

Am intrat în casă, trăgându-l pe Xavier după mine, sărutându-ne în continuare. Ne-am îndreptat spre camera mea știind amândoi ce urma să se întâmple și nu se împotrivea niciunul din noi. Hainele au dispărut una câte una după noi, rămânând goi, piele pe piele, și simțindu-ne mai aproape unul de altul decât ne-am simțit vreodată. Ce a urmat nu poate fi descris în cuvinte. A fost pentru prima oară în viața mea când am făcut dragoste. Iar Xavier mi-a arătat și prin gesturi că mă iubește, nu că aș fi uitat. Șoaptele noastre de dragoste erau singurele care se auzeau. Când am ajuns la orgasm, nu am simțit doar plăcerea, am simțit și iubirea care ne învăluia și care mi-a permis să trăiesc cel mai intens moment din viața mea. Și dacă e să mă iau după privirea lui Xavier, și din viața lui.

Și ce era și mai minunat, era că știam că acesta nu va fi singurul. Viața noastră împreună abia începea. Și după cum am văzut până acum, nu totul va fi lapte și miere, dar indiferent de ce se va întâmpla, vom reuși să trecem mai departe pentru că de-acum suntem împreună, chiar dacă totul a început ca o relație imorală.

Advertisements

13 thoughts on “Relație imorală II

  1. Genial! Efectiv,am ramas…wow! Ador povestea celor doi! Sunt atat de potriviti impreuna,incat…nu stiu.Relatia lor e perfecta! Putin spus perfecta,huh?
    Ai scris genial ! Ador ideile tale si modul tau de a scrie! De fapt,iubesc acest one-shot! Abia astept urmatoarele povesti/one-shoturi! :* :* :* :*

    Like

  2. Da da da daaaa!!!! :3 :X:X:X
    Doamne chiar credeam ca e pe bune ce i-a zis mama lui Xavieri 😦
    Bine ca nu era :))
    E genial!!! :X:X:X:X:X:X:X:X:X
    Sunt asa de draguti :X:X
    Abia astept sa vad ce mai scri :>
    Succes in continuareee!!!!
    Te pup! :*:*:*:*:*:*:*:*
    Si succes la admitere!! :-w >:d:d<

    Like

  3. nu cred!!!! fetito, tu chiar stii cum sa pui lumea pe jar…am ramas pur si simplu masca cand am vazut cum s-a terminat povestea asta, si sincera sa fiu, singurul lucru care m-a facut sa nu inchid pagina cand am vazut ce spune Judith a fost ca tu ai spus ca va fi sfarsit ferticit!!!Felictari, o poveste superba!

    Like

    1. Ei ce sa-mi faci? Sunt o visatoare :)) Trebuia sa aiba final fericit. Si nu puteam sa fac totul numai lapte si miere… aveam nevoie si de ceva mai tensionat 🙂
      Multumesc :*:*:* Ma bucur ca ti-a placut >:D<

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s