Capitolul 6

Bella

 

Am avut ceva de mers. Aproape se înserase și încă nu îi găsisem. Dar ceva se schimbase. De obicei luam o casă pe undeva prin pădure și toate erau într-o zonă aproape una de cealaltă. Dar asta era foarte departe. Ne îndreptam spre ieșirea din Seattle, asta știam sigur. Tot drumul l-am parcurs în liniște. Ah, îmi venea să-i dau cap în cap pe Bree și pe Diego. Iar apoi pe Diego să-l trimit în toți copacii din jurul meu. Ăștia doi chair erau fraieri. Așteptau invitație specială?

Am dat în sfârșit de casa în care erau ceilalți. Puteam să ne dăm seama după gălăgia infernală care venea din interiorul casei. Diego s-a oprit și ne-a făcut și pe noi să ne oprim.

–         Cel mai bine ar fi să intrăm separat. Nu am vorbit nimic, suntem tot niște necunoscuți.

Eu și Bree am aprobat. Diego dădu să plece și să intre primul, dar Bree îl opri.

–         Diego…

–         Da? Răspunse întorcându-se spre Bree.

În acel moment Bree s-a apropiat de el, s-a ridicat pe vărâfuri și l-a tras mai aproape de ea sărutându-l. Își trecu mâinile după umerii lui și-l trase și mai aproape adâncind sărutul. Diego nu întârzie să-i răspundă la sărut punându-și mâinile pe talia ei. Deci nu pot să cred ce-mi văd ochii. Bree… Gestul ei m-a lăsat fără cuvinte. Nu o credeam așa de îndrăzneață. Dar trebuie să recunosc că tabloul din fața mea era înduioșător și emana o oarecare speranță.

Bree se despărți de Diego și intră repede în casă. Diego doar privea în urma ei cu o privire de cățeluș prostuț.

–         Da’ prost mai sunt!

–         Sper să nu te aștepți să ce contrazic. Ți-am zis să îi spui, dar ce? Mă asculți tu pe mine?

Nu l-am mai lăsat să răspundă și am intrat și eu în noua casă. Am reușit să trec neobservată și mi-am găsit un nou colț. Îmi va fi dor să văd soarele. Cine naiba știe cât ne va mai ține Riley în beciul caselor? Nu după mult timp intră și Diego în încăpere. Aruncă o privire spre Bree, care stătea din nou în preajma Ciudatului Fred. Încă mai avea o mutră de prost. M-am abținut să nu izbucnesc în râs. Nu aveam nevoie să atrag atenția asupra mea.

Reușisem să trecem neobservați. Cel puțin așa am crezut la început. Nu mult după ce am intrat, Raoul și încă 2 netoți din „gașca” lui s-au ridica și s-au îndreptat spre Diego.

–         Deci… Cățelușul fidel și-a făcut apariția pe aici? Sincer să fiu, credeam că soarele te-a pârjolit. Mare păcat că ești încă în viață.

–         Ia-ți un creier, Raoul și lasă-mă în pace.

–         Te credeam mai deștept. De obicei nu putem să ne atingem de tine… Doar ești cățelul lui Riley. Dar acum cum el te crede deja șters de pe fața pământului, nu văd de ce nu chiar aș face asta.

–         Riley știe că aveam un plan de rezervă.

–         Dar asta nu elimină ipoteza ca nu cumva să fi fost prea târziu, îndrăznise să vorbească unul din cei care era cu Raoul.

Raoul și cei doi nătărăi se apropiau de ei. Am observat că și ceilalți adepți ai lui Raoul se pregăteau de luptă. Ei abia așteptau o ocazie ca asta.

–         Iar cele două noi prietene ale tale?

Unul din cei care stăteau în spatele lui Raoul a prins aluzia și s-a îndreptat spre Bree, iar apoi altul porni spre mine. Diego se tensionă vizibil. Iar eu eram pregătită să sar la luptă. Nu-mi plăcea să mă lupt și niciodată nu am luat parte la vreo luptă prostească din casă, dar acum era neapărat necesar. Dar dintr-o dată, ceva s-a întâmplat. Toți și-au îndreptat privirea într-o parte și era ca și cum erau scârbiți să privească înspre mine și Bree. Până și Diego privea în altă parte. Nu știam ce se întâmpla cu ei. M-am uitat la Bree, iar ea își ținea privirea în pământ. Ce naiba e asta?  Doar Ciudatul Fred stătea normal. Oare el era vinovat pentru asta? Totul s-a oprit la un moment dat. Raoul și ceilalți neisprăviți l-au lăsat pe Diego în pace. Cei doi care se îndreptau spre mine, respectiv Bree, au renunțat la ideea lor și s-au dus înapoi la Raoul.

–         Îmi cer scuze pentru asta, am auzit pe cineva vorbind și mi-am dat seama că era Ciudatul Fred. Vorbea cu Bree. Aceasta a dat din cap în direcția lui.

–         Nu-i nicio problemă. Mulțumesc pentru ajutor.

Deci Fred era vinovat pentru scena de mai devreme? Dar nu înțeleg… De ce toți erau dezgustați și afectați, numai eu nu am simțit nimic? La naiba cu toate ciudățeniile legate de vampiri. Nu mai înțeleg nimic.

După acest moment neplăcut toți au revenit la activitățile lor anterioare.

Riley a intrat în încăpere cu câteva clipe înainte de răsăritul soarelui. A fost surprins să-l vadă pe Diego, dar apoi a zâmbit.

–         Am câteva vești, a răsunat vocea lui Riley în intreaga încăpere. Toți ceilalți au lăsat ce aveau de făcut și l-au ascultat. Tocmai am aflat de existența unui alt clan de vampiri. Din jur s-au auzit niște murmure nemulțumite. Iar acest clan se gândește la un plan pentru a ne ataca și pentru a ne distruge, deoarece ei vor să rămână cu tot Seattle-ul. De data asta murmurele s-au transformat în cuvinte inteligibile și tari. Riley le-a făcut sem să tacă. Da, știu. Sunt de acord cu voi. Iar voi veți fi de acord cu mine când vă voi spune că nu putem permite așa ceva. Ei se bazează pe faptul că noi nu știm să ne apărăm, deoarece suntem divizați. Ei cred că vom fi o pradă ușoară și că nu vom avea nicio șansă în fața lor.

Acum nimeni nu se mai stăpânea și toți voiau să zică câte ceva.

–         Putem să-i nimicim, a spus Raoul acoperindu-i pe ceilalți.

–         Asta numai dacă suntem cu toții uniți. Trebuie să încetați să vă luptați între voi. Gândiți împreună, ca un clan. Nu fiți pe cont propriu.

–         Îi vom aștepta aici, pregătiți să-i distrugem. Să le arătăm noi cine nu are nicio șansă, a spus Kristie. Aceste cuvinte au atras după ele niște urale foarte animate. Se pare că toți erau de acord cu ea.

–         O idee bună Kristie. Dar mai există și altă soluție..

–         Nu vom fugi fără luptă, se repezi Raoul.

–         Nu la asta mă refeream. Riley părea cam furios pentru întreruperea lui Raoul. Putem să mergem noi după ei. Putem să le ieșim în cale și îi luăm prin surprindere.

Toți l-au aprobat pe Riley și păreau gata să pornească acum la atac. Sinceră să fiu, semănau cu niște primate. Mânați de instinctul de supraviețuire și de a stăpâni cât mai mult teritoriu. Nu păreau să gândească câtuși de puțin. Noroc că pentru asta era Riley, altfel ăștia deja ar fi pornit la luptă.

–         Dar nu putem pleca imediat, a strigat Riley pentru a-i acoperi.

–         De ce nu? A urlat la rândul lui unul dintre acoliții lui Raoul.

–         Pentru că ei sunt mai experimentați decât noi. Nu putem să ne îndreptăm spre o nimicire sigură. Mai întâi va trebui să facem câteva antrenamente. Să ne pregătim. Ei se așteaptă ca noi să ne aruncăm în luptă cu capul înainte, fără să gândim. Dar le vom arăta că s-au înșelat amarnic. Ne vom antrena, vom învăța să luptăm și-i vom lua prin suprindere.

Din nou l-au aprobat pe Riley. Acum pe bune, arătau de parcă ar fi fost programați. Când Riley spunea ceva, fie erau toți de acord, fie nu, sau aveau alte opinii. Ăștia ori împart același creier, ori sunt prea proști să gândească pentru ei înșiși. Oricum ar fi, tabloul din fața mea era oarecum amuzant. Parcă se pregăteau de o revoltă și puneau la cale strategia.

–         Dar câți vampiri sunt în clanul ăsta? A întrebat Raoul. Nu pot să cred, o întrebare gândită din partea lui.

–         Șapte.

–         Șapte? Și noi trebuie să ne chinuim atât pentru șapte vampiri? Îi putem nimici fără să clipim, spuse revoltat Raoul. Și se pare că acea puțină inteligență care-și făcea simțită prezența, a dispărut din nou.

–         După cum am mai spus, Riley părea că se abține să nu izbucnească, ei sunt mai experimentați.

–         Și când începem antrenamentele? Întrebă Kristie.

Riley se uită în dreptul ei și-și ridică colțurile buzelor într-un sfert de zâmbet.

–         Din seara asta, a spus Riley.

* * *

          În ultimele trei zile ( adică seri ) nu am făcut altceva decât să ne antrenăm. Câteodată părea că lucrurile se îndreaptă spre mai bine, altă dată parcă mergeam înapoi. Cele mai dese erau dățile în care eram în direcția opusă progresului. Mulți lăsau rivalitatea să intervină și transformau luptele ce se voiau a fi unele prefăcute, pentru antrenament, în lupte reale. Cred că în ultimul timp am văzut atâtea membre zburând, încât am pierdut numărul.

Însă de fiecare dată, Riley intervenea la timp și-i împiedica să nu se omoare de-a binelea. Nu cred că l-am mai văzut vreodată pe Riley atât de furios. De când am început antrenamentele, de la primele încăierări serioase, care veneau una după alta, câteodată și în același timp, Riley era prost dispus. Nu puteai să vorbești cu el și cel mai bine era să te ții la distanță.

Antrenamentele erau epuizante. Cred că dacă aș fi fost om, acum eram la reanimare. În general, Riley ne dădea câteva instrucțiuni, făcea o demonstrație, apoi ne grupa cum i se năzărea lui și ne punea să facem ceea ce tocmai explicase și arătase. El doar ne privea, dar nu spunea nimic. Nici „foarte bine, ați mai progresat” sau „asta a fost bine, dar la cealaltă mai trebuie să muncești”, nici „ce naiba a fost asta? Nu e corect în niciun fel”. Nu, el era doar un spectator foarte tăcut. Câteodată mă enervau privirile lui lipsite de expresie pe care ni le arunca.

Noaptea abia începuse și eram la început. Încă nu se încăierase nimeni, dar timpul nu era pierdut. Mă luptam cu unul dintre cei care nu făceau parte nici din tabăra lui Kristie, nici din cea a lui Raoul. Dar nu era foarte prietenos. Mă privea cu ură. O privire care-ți îngheța sângele în vene(asta dacă mai aveai sânge în vene). Cu cât îl priveam mai mult, cu atât îmi dădeam seama că această privire era una caracteristică lui. Nu știu dacă era așa și ca om, dar asta înseamnă că a avut grave probleme de adaptare. Mi-am permis o clipă în care nu am fost atentă și adversarul meu a prins această breșă și a profitat de ea. M-a catapultat într-o parte. Fără a fi stăpână pe direcția în care zburam, am intrat în cineva care se părea că se lupta. La naiba! Nimerisem exact în Raoul. Sau mai bine zis, pe Raoul, deoarece el era acum sub mine cu hainele șifonate și pline de praf. M-am ridicat repede și mi-am aranjat hainele care în timpul „zborului” s-au cam deranjat de la locul lor. Cel cu privirea de ură se îndrepta amenințător spre mine, dar am apucat să mă feresc la timp din calea lui, iar acesta a intrat fix în Raoul care tocmai se ridicase de pe jos, ca acum să fie din nou trântit la pământ.

–         Naiba să vă ia! Credeam că odată ce-ați devenit vampiri vi s-a îmbunătățit vederea, mârâi Raoul aruncândul pe adversarul meu ( sau poate fostul adversar ) în cea care-i fusese până acum adversar.

Toți cei din tabăra lui Raoul se adunară în jurul lui și erau pregătiți să sară la bătaie, la ordinul lui.  Fir-ar să fie! Nu aș avea nicio șansă împotriva atâtora. Înainte ca Raoul să apuce măcar să le spună ceva, Riley interveni și se puse în mijlocul nostru.

–         Bun, v-ați descurcat bine zilele astea, chiar dacă au avut loc destule incidente neplăcute. Acum sunteți cu toții pregătiți, dar înainte să pornim la atac, v-am pregătit ceva. Urmați-mă!

Fără să mai comenteze careva, am făcut cum ni s-a spus. Raoul încă ne mai arunca priviri tăioase mie și tipului cu privirea de ură, care acum îl privea cu indiferență și cu un oarecare amuzament pe Raoul. Am ales că ar fi mai bine să stau departe de cei doi și am stat în spatele grupului. Eram printre ultimii care au pornit. Bree venise îndată lângă mine. Cred că ar fi vrut să fie și Diego aici, dar nu se putea. Diego era în față, cu Riley.

–         Ești bine? Mă întrebă Bree încet, încât să aud numai eu.

Eu doar am dat din cap.

–         Unde crezi că mergem? Întrebă din nou Bree.

Am ridicat din umeri. Bree a încetat cu întrebările și restul drumului l-am parcurs în liniște. În scurt timp ne-am oprit pe malul unui râu. Riley a aștepat să ajungem toți și apoi a vorbit:

–         Pentru lupta ce urmează veți avea nevoie de toată puterea necesară. De aceea v-am pregătit un festin pe cinste, spuse gesticulând spre un vampor care ancora în micul port. Toate luminile erau aprinse pe vapor și puteam auzi de aici gălăgia provocată de oameni și mi-am dat seama că sărbătoreau ceva. Știu că până acum nu v-am permis să vă hrăniți decât cu scursuri, cu oameni de care nu-i pasă nimănui. Dar aceasta este o ocazie mai specială, așadar vă permit să vă înfruptați din oameni sănătoși. Luați cât vreți. Dar… Nu vă bateți pe ei. Sunt destui pentru fiecare.

Ne-a făcut un semn că putem porni spre vapor. Toți au țâșnit ca din pușcă. Dar eu nu eram chiar așa dornică. Monstrul din mine se trezise la viață și abia aștepta să fie hrănit. Mânată de ceilalți și de monstru, am urcat pe vapor. Țipetele oamenilor deja începeau să se audă, semn că ceilalți au ajuns deja.

Am simțit cum cineva s-a ciocnit de mine. Mi-am coborât privirea și am observat o fată. Nu avea mai mult de 18 ani, cam de vârsta mea. În ochii ei se citea frica și când m-a văzut s-a înspăimântat și mai tare. Partea rațională din mine urla să o las să plece, să-i cruț viața, dar monstrul… Monstrul răcnea să o înșfac, să-mi înfig colții în gâtul ei și să-i simt gustul sângelui. Să-l simt cum îmi domolește arsura din gât. Mi-am aruncat privirea spre gâtul ei. Îi puteam vedea jugulara, auzeam pulsul inimii ei, care era rapid din cauza fricii, vedeam cum pulsează sângele prin venele ei. Monstrul a câștigat. Ca de fiecare dată blestematul ăla de monstru care era în mine a câștigat. Am lovit-o pe fată la cap ca să o las inconștientă. Nu voiam să vadă cum viața i se ducea în fața ochilor. Mi-am dus gura la gâtul ei și dinți mei au trecut fără probleme prin pielea sensibilă a gâtului ei. Când am ajuns la sânge, mai că nu am înnebunit. Gustul ei era așa de diferit față de ce beam de obicei. Puteam simți cum sângele ei curat, îmi dădea putere. Gustul sângelui ei era prea bun. Și s-a terminat prea repede. Rațiunea mea s-a stins și acum era doar monstrul. N-am lăsat nicio picătură de sânge în corpul fetei. Am plecat să caut pe altcineva. Un alt om cu sângele la fel de gustos. Și la fel ca mai înainte, mai că nu s-a ciocnit de mine. Dar de data asta am fost atentă și l-am prins înainte să intre în mine sau să mă ocolească. M-am  aplecat spre el și când mi-a văzut intențiile a început să plângă.

–         Te rog nu mă omorî! Am familie. Am o soție și patru copii care mă așteaptă acasă.

I-am ignorat spusele și am continuat să mă apropii de gâtul lui.

–         Te rog, ai milă de mine!

Atunci m-am oprit, dar nu m-am dat înapoi. Milă… Era un cuvânt atât de… Străin mie în aceste momente. În noua mea viață nu auzisem acest cuvânt. Nu era posibil să fii vampir și să ai milă.

–         Jur că nu voi spune nimănui ce am văzut, a continuat bărbatul plângând. Numai nu mă omorî. Familia mea nu s-ar descurca fără mine.

În interiorul meu se ducea o luptă crâncenă. Partea rațională a revenit și acum striga mai tare decât a făcut-o vreodată. Acoperea monstrul, ba chiar l-a redus la tăcere. Am mai slăbit strânsoarea până când i-am dat drumul. Bărbatul a fost gata să plece, dar chiar când a trecut pe lângă mine mi-am întins mâna și l-am oprit. El se uita la mine cu teamă.

–         Nu te grăbi, i-am spus încet, încercând să-l liniștesc.

L-am tras după mine și mergeam spre marginea vaporului. L-am ținut bine și apoi am sărit de pe vapor aterizând pe țărm fără vreun zgomot. Bine, suspinele bărbaului încă se auzeau. I-am acoperit gura cu mâna și m-am îndepărtat de vapor, până am ajuns într-un loc ce părea sigur. Ferit de privirile celor de pe vapor (adică a celorlalți vampiri). I-am  dat drumul omului, dar de data asta nu mai încerca să fugă. Vedeam în ochii lui frica. Credea că aducându-l într-un loc retras, ferit de privirile tuturor, aveam să-l omor. Am inspirat adânc aer în piept, ceea ce a fost o mare greșeală. Mirosul sângelui său era îmbietor și mă chema să-l beau. Rațiunea a fost de partea mea și m-a împiedicat să fac acest lucru.

–         Poți să pleci. Ai grijă de familia ta. Și nu spune nimănui ce-ai văzut. Consideră că ăsta este prețul pe care trebuie să-l plătești pentru o nouă șansă la viață.

Ochii bărbatului s-au luminat, a dat frenetic din cap și a plecat cât ai clipi de acolo. M-am întors la vapor, dar nu mai aveam niciun chef să mai atac pe cineva. Arsura din gât încă era prezentă. Știam că încă un om ar fi diminuat-o, aproape să o facă să dispară. Dar nu voiam să mai omor pe nimeni. Cum omul acela avea o familie de întreținut, așa și fata pe care am omorât-o avea o familie ce-i va simți lipsa, care o va plânge și vor blestema soarta crudă care le-au răpit-o. Am râs fără umor. Nu soarta trebuia blestemată, ci eu. Monstrul care am devenit, monstrul care am fost în momentele când i-am luat viața.

Urletele de pe vapor se estompau, până gând nu s-a mai auzit nimic. Riley ne-a chemat pe pupă. Nu era necesar să țipe sau să trimită pe cineva. A vorbit doar puțin mai tare și asta a fost suficient ca să-l auzim cu toții. M-am dus acolo și am așteptat să spună ce avea de zis. Probabil tot ceva legat de clanul care ne voia nimiciți.

–         Sper că v-ați bucurat de acest festin. Toți au murmurat mulțumiți. Acum suntem mai mult decât pregătiți să mergem și să distrugem clanul. Totuși, trebuie să știți ceva. Ținta noastră se va îndrepta către cel mai puternic membru al clanului. Deși nu pare, ea este cea care ne poate nimici. Trebuie să o distrugem.

Edward

 

Au fost niște zile lungi și pline de antrenamente. Lupii ni se alăturau doar noaptea, iar când ei plecau noi continuam cu luptele. Emmett nu se plictisea niciodată și chiar era mulțumit că ieșeam din monotonie.

Eram pregătiți pentru atacul armatei. Datorită lui Alice știam că vor ajunge înainte să se ivească zorii zilei. Mă întorceam de la vânătoare cu Carlisle și cu Esme. Ceilalți au fost înaintea noastră și acum ne așteptau acasă. Emmett era în formă maximă și mereu cu zâmbetul pe buze. Abia aștepta să „tăbăcească niște funduri de nou-născuți obraznici” – cuvintele lui, nu ale mele. Jasper încă se gândea la luptă și o analiza din toate punctele de vedere, sperând că va găsi o strategie și mai bună. Rosalie și Alice stăteau și se uitau la televizor. De fapt nu știu dacă se uitau într-adevăr. Poate doar îl țineau așa aprins.

Atunci Alice încremeni și avu o viziune, care o sperie la culme. Am văzut în mintea ei despre ce era vorba și am rămas fără cuvinte. Oare de ce făcuseră această alegere?

–         Al, ce-ai văzut? Întrebă Jasper îngrijorat.

–         Nimic! Mă gândeam ce s-ar întâmpla dacă lucrurile nu ar merge bine, minți Alice cu ușurință.

–         Alice, am spus eu dezaprobator. Le spui tu sau le spun eu?

Alice s-a uitat la mine cu teamă în privire. Se prinsese că și eu văzusem ceea ce văzuse ea. M-a privit implorator, rugându-mă să nu spun nimic. Însă când mi-a citit hotărârea din privire, a știut că nu are nicio șansă să-mi schimbe decizia. A oftat și a privit în gol.

–         Eu sunt ținta, a spus Alice cu privirea goală.

_____________________________________________

Hello, am reușit să postez capitolul 6:) După cum observați este mai lung:D ( 9 pagini și ceva:D ) Sper că v-a plăcut:) Șiii.. ne apropiem de marea întâlnire dintre Bella și Culleni. Sunteți gata? În următorul capitol va fi ceea ce ați așteptat… Lupta.

Știu că perspectiva lui Edward este foarte scurtă, dar am simțit nevoia să scriu prin ce-au mai trecut Culleni, deși nu este foarte detaliat:D