9. Începutul

Capitolul 9 – Începutul

 

BellaPOV

Astăzi era ultima parte din procesul lui Bree, cel de care se ocupa Edward. Sărăcuţa Bree… o compătimeam pentru faptul că a fost pusă în acea situaţie de acel om de nimic. Nici nu merita să fie profesor. Din păcate nu am avut ocazia să o cunosc personal pe Bree până acum, dar din câte îmi povestise Edward, este o fată pe cinste. Este deşteaptă, sociabilă, amuzantă, drăguţă. Sunt sigură că este o companie foarte plăcută.

Edward s-a descurcat excelent la procesul doamnei Andrews, şi chiar judecătorul a decis ca în cazul divorţului soţilor Andrews, ea să rămână atât cu casa, cât şi cu custodia copilului. S-a implicat foarte mult în acel proces, şi în cel al lui Bree, de altfel. Fără îndoială, Edward mereu pune suflet în ceea ce face. Iar acest lucru mi se pare admirabil.

Astăzi voi putea fi prezentă la proces, până acum judecătorul nu-i lăsase decât pe Bree, Edward, profesorul lui Bree şi avocatul acestuia şi pe juraţi. Aveam puţine emoţii pentru Edward, nu din cauză că nu s-ar fi descurcat, că doar l-am văzut ce bun a fost la procesul doamnei Andrews; doar că de fiecare dată când îl vedeam pe Edward, avocatul, mă trecea un fior pe şira spinării. Nu mă puteam abţine să nu mă gândesc, că deşi îi ajuta pe aceşti oameni şi mereu era de partea dreptăţii, el şi-ar fi dorit să fie doctor, să ajute oamenii în alt fel.

–         Bella, eşti gata? Trebuie să plecăm. Spuse Edward.

–         Da, sigur.

Am pornit spre tribunal cu maşina lui Edward. În maşină atmosfera era cam tesnionată. Era vizibil faptul că Edward era agitat.

–         Te simţi bine? Am întrebat eu puţin îngrijorată.

–         Da. De ce?

Însă până şi în vocea lui se simţea că nu este atât de bine precum spune.

–         Pari cam agitat. Serios acum, te simţi bine?

–         Uff… Cam am emoţii… A spus el într-un final.

–         Oh, dar nu trebuie. Sunt sigură că te vei descurca de minune. Vei face o treabă foarte bună.

–         Măcar tu ai încredere. Mie mi-e să nu fac vreo gafă.

–         Haide, Edward, pe bune acum. Până acum te-ai descurcat foarte bine. De ce crezi că astăzi va fi diferit?

–         Nu ştiu… Chiar nu ştiu.

–         Nu ştii pentru că nu există vreun motiv pentru care să dai greş. Hai, curaj!

El mormăi ceva ce nu am înţeles.

Restul drumului până la tribunal a fost parcurs în linişte. Nu vorbea niciunul. Edward încă mai era puţin agitat, aşa că am decis să nu spun nimic pentru a nu-l deranja. La urma urmei înţelegeam că nu este în apele lui; nu voiam să stau şi eu pe capul lui.

Când am ajuns, am văzut foarte multă lume, majoritatea erau adolescenţi, probabil colegii lui Bree. Edward îşi făcu loc prin mulţime cu mine în urma lui. Se opri când ajunsese în dreptul unei fete de înălţime medie, cu părul lung. Mi se părea cunoscută. Nu ştiu de unde, dar mi se părea cunoscută.

–         Bree, ea este Bella, secretara mea; Bella, ea este Bree.

Am întins mâna în timp ce ea a făcut acelaşi lucru şi am dat mâna.

–         Încântată.

–         De asemenea.

Bree… Numele ei nu-mi spunea nimic, dar tot mi se pare cunoscută. Ea mă privea surprinsă şi puţin speriată, dar n-aveam nici cea mai vagă idee de ce. Ochii ei mă studiau din cap până în picioare, iar ceva din privirea ei mă făcea să cred că într-adevăr ne mai întâlnisem, deci nu era imaginaţia mea. Şi chiar o cunoşteam de undeva.

Bree s-a îndepărtat, scuzându-se că trebuie să dea un telefon.

–         Vă cunoaşteţi?

–         Nu… cred. De ce?

–         Schimbul acela de priviri… Tu păreai de parcă nu ştiai de unde să o iei, iar ea părea uimită, de parcă nu se aştepta să te întâlnească tocmai aici.

–         Nu ştiu… Mi se pare c-am mai văzut-o pe undeva, dar chiar nu-mi amintesc când, unde şi cum.

Am aruncat o privire spre locul în care se afla Bree şi am văzut-o destul de agitată în timp ce îndepărta telefonul de la ureche, apoi iar îl punea la ureche. Probabil persoana pe care încerca să o sune nu răspundea.

M-am întors să-i spun ceva lui Edward, dar el nu mai era lângă mine. Am început să-l caut prin încăpere, dar nici urmă de el. Însă atunci l-am zărit pe Jake. Ce căuta aiaci? Oare de ce venise?

El căuta cu privirea pe cineva, însă când mă văzu, încremeni. Sau poate doar mi s-a părut mie. Mă îndreptam spre el, când Edward a apărut, de nicăieri, în faţa mea.

–         Haide, trebuie să intrăm.

Am mai aruncat o privire spre locul unde se afla Jake, apoi am mers cu Edward.

Procesul a decurs mult mai bine decât mă aşteptam. Judecătorul a dictat sentinţa în favoarea lui Bree, iar acel profesor –  sau mai bine îi spun fost profesor – trebuia să stea 6 luni după gratii şi de asemenea, după ce ieşea din închisoare,  nu mai avea voie să lucreze în învăţământ.

Am vrut să merg să-l felicit pe Edward, dar era ocupat. Apoi l-am văzut din nou pe Jake şi am pornit spre el. Când am ajuns în faţa lui, l-am privit mai bine şi părea mai relaxat. Era cu zâmbetul pe buze. Încă mai părea puţin încordat. Din nou, poate doar mi se pare mie.

–         Bună, Jake. Ce cauţi aici? De unde ştiai unde sunt?

–         Bună. Am vorbit cu mama ta.

–         Aha, ok.

I-am spus mamei mele unde merg? Din câte îmi amintesc, i-am spus doar că voi merge la sala de judecată, dar nu i-am spus şi la care. Oare Jake mă minte?

–         Bella, aici erai! Oh, salut Jacob! A spus Edward, care tocmai ajunsese unde ne aflam eu şi Jake.

–         Salut!

–         Bella, trebuie să vii repede. Aro vrea să discute ceva cu noi.

–         Jake, trebuie să plec. Am spus întorcându-mă spre acesta.

–         E în regulă. Du-te. Vorbim mai târziu.

–         Sigur. Pa.

–         Pa.

Aro ne aştepta într-un loc mai retras, unde nu era chiar atât de multă lume.

–         Edward, Bella… Mă tem că am nişte veşti proaste pentru voi.

–         Ce e? S-a întâmplat ceva rău? Am întrebat eu panicată.

–         Stai liniştită, nu este nimic de speriat. Doar că… trebuie să plecăm neapărat în seara asta în Los Angeles. Mâine am treabă acolo şi trebuie neapărat să fie şi Edward cu mine.

–         Şi când trebuie să plecăm? De data asta, Edward fu cel care întrebă.

–         Peste 5 ore decolează avionul. Îmi cer scuze pentru acest lucru. Şi eu am fost anunţat în dimineaţa aceasta.

–         În cazul ăsta ar trebui să plecăm acum şi să ne pregătim, nu?

–         Cam aşa ceva.

Am plecat repede de la sala de judecată. Edward m-a dus până acasă, asigurându-mă că va veni să mă ia când vom pleca la aeroport şi spunându-mi că Alice îmi va aduce maşina – din nou.

Le-am relatat părinţilor ce s-a întâmplat la proces şi de asemenea i-am înştiinţat că trebuie să plec peste câteva ore în Los Angeles. Apoi am mers şi mi-am făcut bagajele în timp record. În mai puţin de 2 ore eram gata. După aproximativ jumătate de oră, Edward era în faţa casei mele şi mă aştepta să cobor. Când eram gata să ies pe uşă mi-am amintit ceva.

–         Mama, i-ai spus tu lui Jake azi la ce sală de judecată are loc procesul?

–         Nu scumpo. Nici nu am vorbit cu el azi. Şi chiar dacă o făceam n-aş fi ştiut să-i spun.

–         Ok. Voiam doar să verific. Hai că plec. La revedere.

–         La revedere scumpo. Să ai grijă de tine.

–         Voi avea.

Şi cu asta am pornit spre maşina lui Edward, dar tocmai atunci am observat că era şi Alice cu el, iar maşina mea era în faţa casei. Edward m-a ajutat să pun bagajele în portbagaj, apoi am urcat în maşină şi-am pornit spre aeroport. Alice a vorbit tot drumul şi spunea că ar vrea şi ea să meargă în Los Angeles. Ajunşi la aeroport, am văzut că era şi restul familiei lui Edward. Când a venti timpul să urcăm în avion, aceştia ne-au urat călătorie plăcută.

Mereu mi-a fost frică să călătoresc cu avionul, iar atunci când a început să decoleze, l-am apucat de mână pe Edward – instinctiv – şi l-am strâns. El s-a uitat imediat la mine, dar nu şi-a retras mâna.

–         Ai păţit ceva? A întrebat acesta.

–         Mi-e cam frică atunci când călătoresc cu avionul. Am auzit de multe ori despre accidente şi despre cum s-au prăbuşit avioane.

El s-a uitat la mine şi a zâmbit. Nu un zâmbet batjocoritor, ci unul atât de plic de căldură încât nu m-am putut abţine să nu-i zâmbesc şi eu la rândul meu. El şi-a ridicat mâna – nu cea pe care o ţineam eu – şi m-a mângâiat pe obraz.

–         Nu te teme. Nu vei păţi nimic rău.

Mi-a spus el încă zâmbind. Am stat un moment şi l-am privit în ochi, după care am zâmbit din nou şi am încuviinţat din cap.

Restul zborului a fost foarte liniştit, însă la aterizare l-am strâns din nou de mână pe Edward. Şi tocmai atunci mi-am dat seama că nu i-am dat deloc drumul mâinii lui Edward de când a decolat avionul. Părea un lucru perfect normal ca mâinile noastre să fie împreunate, deşi între noi nu este nimic mai mult decât o simplă prietenie. Când am realizat lucrul acesta mi-am retras mâna imediat şi obrajii mei au căpătat o nuanţă de roşu aprins, insă Edward nu a spus nimic. Dar de îndată ce i-am dat drumul mâinii lui Edward m-am simţit pustiită; ca şi cum eram privată de ceva ce era al meu.

***

După ce ne-am cazat la hotel şi ne-am aranjat lucrurile în camere, Edward a venit la mine şi mi-a propus să ne plimbăm prin oraş, iar eu am acceptat. În timp ce ne plimbam, am tot vorbit despre ce aveam de făcut cât timp vom sta aici.

La întoarcere am luat-o pe plajă. Eu mi-am dat jos din picioare sandalele şi pergeam pe la mal. Erau valuri mici, iar când apa ajungea la ţărm, mi se strecura pe sub picioare şi nisipul mă gâdila la tălpi; era o senzaţie de calm şi de bine.

–         Îţi place? Întrebă Edward dintr-o dată.

–         Glumeşti? Este grozav. Îmi pare rău că nu am mai fost pe aici înainte. Timp de 19 ani, nu am plecat din Seattle decât atunci când mergeam la bunica mea, care stă în Forks. Brusc m-am oprit din vorbit şi m-am înroşit din cauza izbucnirii mele. Tu ai mai fost aici? Am întrebat eu, sperând că va uita scena de mai devreme.

Însă el nu a răspuns imediat, ci a aşteptat un moment  în care părea că se gândea la ceva.

–         Da, am mai fost de câteva ori cu fraţii mei. Dar nu se…  şi s-a oprit din vorbit.

–         Dar nu se…? Ce?

–         Nimic. Uită!

Am dat din cap şi n-am mai insistat, deşi eram curioasă în legătură cu ce voia să spună.

 

BreePOV

Îl căutam disperată pe Jake, voiam neapărat să vorbesc cu el. Era prea multă lume şi nu dădeam de el pe nicăieri. Ultima dată îl văzusem stând de vorbă cu Bella şi mă temeam ca nu cumva să se fi certat cu ea.

–         Bree, după cine te tot uiţi? Am auzit o voce pe care nu aveam cum să o confund. În sfârşit îl găsisem.

–         Jake! În sfârşit. Am spus eu răsuflând uşurată.

–         Oho… Nu ştiam că sunt aşa de important. Spuse el râzând.

–         Jake! E ceva serios.

–         Ok, gata! Spune.

–         Ce s-a întâmplat cu Bella? Am văzut că vorbeai cu ea mai devreme.

–         Aaa.. păi m-a întrebat ce caut aici şi de unde am ştiut unde o găsesc.

–         Şi…?

–         Şi i-am spus că ştiu de la mama ei.

–         Iar ea te-a crezut?

–         Se pare că da.

Atunci chiar am răsuflat de uşurare.

–         Îmi pare rău. Am vrut să te anunţ. Te tot sunam şi tu nu răspundeai. Iar apoi când am văzut că erai aici…

–         Ahh! Prostu’ de mine! Mi-am uitat telefonul acasă. Nu are de ce să îţi pară rău. Vina a fost a mea. Oricum acum nu prea mai contează. Ce zici? Mergem să vedem un film?

–         Sigur. Ce film?

–         Nu ştiu. O să vedem când ajungem acolo.

Jake mă apucase de mână şi mă trase după el. Imediat cum am ieşit de acolo, mă aşteptam ca să-mi dea drumul la mână, dar nu a fost deloc aşa. Până la maşina lui Jake am mers, tot ţinându-ne de mână.

Când maşina a pornit, am început să mă gândesc la ce se întâmplase astăzi. În sfârşit totul se terminase. Nu mai trebuia să merg la tribunal. Acum puteam să respir liniştită şi să mă bucur de viaţă.

_____________________________________________________

Şi iată că după un luuuung, luuung, luung timp, am postat şi eu. Sper că v-a pălcut capitolul.

Aştept părerile voastre:)

Kisses.

 

Capitolul următor –>