Capitolul 5

Bella

 

În acele câteva clipe în care lumina a căzut pe pielea lui Bree, peștera a fost invadată de o lumină colorată. Mi de cristale scântiau de pe pielea lui Bree și eu eram fascinată de acest fenomen. Nu înțelegeam cum e posibil. Riley ne-a spus clar că dacă intram în lumina soarelui ne transformam în cenușă. Diego privea la fel de fascinat ca mine. Curiozitatea a pus stăpânire pe mine și m-am apropiat de raza de soare îngenunchind lângă ea.

Șovăind, am ridicat o mână îndreptând-o spre lumină. Bree a încercat să pornească spre mine, dar Diego și-a trecut mâinile în jurul ei și o ținea aproape de el. Am ridicat încet mâna. Cu vârful degetului am atins raza de lumină. La fel ca și la Bree, peștera a fost invadată de o lumină în toate culorile. Incredibil! Strălucea ca diamantele. Am așteptat să simt arsura, dar nu a venit. Nici nu-mi simțeam pielea mai caldă. Temperatura corpului meu rămase neschimbată. Mai încrezătoare am împins și restul palmei în lumină și am mișcat-o pe toate părțile fascinată de ceea ce vedeam. De când am fost transformată am urât soarele deoarece credeam că mă face să par fără apărare în fața lui. Dar în aceste momente nici că putea să-mi placă mai mult lumina produsă de soare. Ceea ce vedeam pe pielea mea era frumos, era ireal.

–         Imaginează-ți să mergi în plină zi în lumina soarelui. Glob de discotecă ambulant. Ha! Râse Diego, dar apoi se apropie și el împreună cu Bree de locul în care mă aflam. Am observat că Diego slăbise strânsoarea din jurul lui Bree, dar tot nu îi dăduse drumul de tot. Încă avea mâna lui în jurul taliei ei.

–         Dar… Nu înțeleg. De ce ne-ar minți Riley? Sau poate nici el nu știe. Spuse Bree nedumerită.

–         Mă îndoiesc, am spus înainte să gândesc. Acum era prea târziu să șterg cuvintele.

–         Ce vrei să spui? Mă întrebă Diego.

M-am eschivat înainte să-i răspund. Diego era mâna dreaptă a lui Riley. Dar și el a pus la îndoială alegerile lui mai devreme. Îmi urăsc noua viață și paranoia asta idioată. Aaah… Ei, până la urmă ce-avea de pierdut? Poate doar viața – existența – dar nu era prea strălucită deci…

–         Adică trebuie să știe. El e plecat toată ziua în timp ce noi stăm închiși. Nu știu sigur pe unde stă el, dar sunt sigură că nu într-un beci sau într-o peșteră, am spus arătând locul în care ne aflam. Dar totuși nu găsesc un motiv… De ce ne-ar minți?

Diego mă privea meditativ.

–         Da, ai dreptate. Mai mult ca sigur el știa de asta, dar nu înțeleg de ce ne-a mințit. Care sunt motivele lui ascunse? Poate ar trebui să-l întrebăm?

–         Și cum ai face-o? ”Știi Riley, am aflat că ne-ai mințit în legătură cu tot rahatul ăla cu soarele. Ai putea să ne spui și nouă de ce ne-ai mințit și ne-ai dus de nas ca pe niște proști?” Mda, nu prea cred c-ar merge. Știi, o avea el motivele lui și cu siguranță nu vrea să le aflăm.

Din nou a vorbit gura fără mine și nu am putut nici măcar să pun frână. Ce naiba se întâmpla cu mine? De când vorbeam înainte să gândesc? Nu mi s-a mai întâmplat asta niciodată. Nici când eram om. Am fost mereu rațională, dar acum parcă acționez mai mult pe impuls. Și urăsc asta. Nu poate să mă conducă la ceva bun. Fir-ar să fie trebuie să învăț din nou să mă stăpânesc.

–         Mda, bine. Înțeleg ce vrei să spui, nu putem vorbi cu Riley despre asta.

–         Deci nu îi vom spune ce am descoperit? Întrebă și Bree.

–         Nu. Bella are dreptate. Dacă ne-a mințit înseamnă că nu vrea să aflăm. Și nu aș vrea să îi contest deciziile pe față.

–         Ar trebui să plecăm? Întrebă din nou Bree.

–         Da. Terbuie să-i găsim pe ceilalți. Dar trebuie să avem grijă să nu ne vadă lumea. Și nimeni din casă nu trebuie să afle adevărul despre strălucire.

–         Și povestea e următoarea. Ne-am întors împreună de la vânătoare, dar nu am mai găsit nimic. Tu ai plecat spre locul tău, iar Bree și cu mine te-am urmat. Am stat în apă nu am vorbit, nu ne-am privit, nimic.

Cei doi au aprobat, apoi am ieșit din peșteră. Dar nu am înotat. Ne-am săpat un tunel prin gaura făcută de cârtiță. În scurt timp am ajuns la suprafață și am nimerit într-o pajiște superbă. De mult nu am mai avut ocazia să văd ceva așa frumos. Lumina caldă a soarelui era peste tot și dădea o luminozitate locului, care părea așa de primitor și te invita să te întinzi pe iarbă să stai la soare și să lenevești o zi întreagă. Mirosul florilor, al ierbii, al naturii, era diferit ziua. Era așa plăcut și minunat încât cu greu credeai că este real. Parcă mă aflam într-un basm.

Din păcate nu am stat foarte mult acolo și am pornit spre casa dărâmată. Trebuia să începem de undeva să căutăm mirosul celorlalți. Când am ajuns acolo nu știam încotro să o luăm. Erau atâtea posibilități.

–         Și-acum încotro? Întrebai eu.

–         Voi așteptați-mă aici. O să merg să caut o urmă lăsată de ceilalți. A spus Diego pregătindu-se să plece.

–         Stai, stai, stai! Și noi se presupune că vom aștepta aici? Știi nu suntem chiar așa inutile. Și nici obosite nu avem cum să fim. Nu am mai fost obosită de jumătate de an.

Diego și-a dat ochii peste cap exasperat apoi mă privi.

–         Nu am vrut să insinuez că sunteți inutile. Doar că nu prea am face cine știe ce dacă ne-am despărți și poate mai este cineva rătăcit pe aici.

–         Și crezi că am găsi pe cineva în mijlocul zilei? Adică cine ar mai fi la fel de nesăbuit să testeze teoria soarelui?

–         Prieteni… Poate ați vrea să încetați să vă certați și să ajungeți la o concluzie, a spus Bree.

Eu și Diego ne-am privit pentru un moment, apoi am oftat.

–         Bine, veniți și voi.

–         Bine, vom aștepta.

Am vorbit amândoi în același timp.

–         Nu, nici gând! Aveai dreptate. Nu sunteți inutile și poate așa vom da de ceilalți mai repede.

–         Nu, nu! Tu ai dreptate. Putem să ne concentrăm pe găsirea unui miros cunoscut și așa să ne pierdem. Și am pierde mult timp.

–         Pe bune? Chiar se întâmplă asta? Văzându-vă, mă simt de parcă aș viziona un film cu proști. Fără supărare, adăugă repede. Își prinse puntea nasului între degete, apoi vorbi. Ceea ce vreau să spun este că vă comportați aiurea. Ce-ați zice dacă am trage la sorți.

Bree se îndepărtase de noi și intrase printre dărâmăturile alea din casă căutând ceva.

–         Cred că s-a cam enervat, i-am spus lui Diego încet, astfel încât numai el să audă.

–         Arată așa de bine. Chiar și atunci când e nervoasă, spuse Diego visător.

Am impresia că asta trebuia să audă doar el, dar se pare că a ajuns și la urechile mele. L-am privit întrebător. El se uită la mine, părând speriat.

–         Fir-ar! Am spus-o cu voce tare, așa-i?

–         Cam așa ceva. Fi fără grijă Romeo. Nu-i voi spune nimic.

–         Mulțumesc mult Bella, spuse oftând ușurat.

–         Nu m-ai lăsat să termin. Nu-i voi spune nimic, pentru că o vei face tu.

–         Poftim?

–         Hai măi! E clar că vă plăceți. Ce naiba mai așteptați? Adică știu că aveți în față o eternitate, dar totuși…

–         Tu ai înebunit? Abia am început să vorbim.

–         Și ce dacă? Vorbește cu ea. Pot să bag mâna în foc – și cred că ăla chiar ar răni – că și ea te place. Dar nu te aștetpa să facă ea primul pas. Deci când iese din ce-a mai rămas din casă, vei vorbi cu ea. Promit că nu mă voi uita și noi voi asculta nimic.

–         La naiba! Nu mai găsești nimic acolo, spuse Bree venind spre noi. Wow, nu pot să cred. Încă nu v-ați omorât.

–         Ce căutai? Am întrebat-o eu.

–         O carte. Pe cele care le-am luat din magazin le-am uitat în peșteră.

–         Pentru ce căutai cartea?

–         Aveam o modalitate de a trage la sorți.

–         Aha… Am eu o soluție. Vin imediat.

Am plecat de lângă ei lăsându-i singuri. Diego, ăsta este momentul perfect. Mergeam doar să caut o piatră, dar m-am îndepărtat destul de mult ca să le las spațiul lor și puțină intimitate. Înainte să mă îndepărtez de tot, am mai auzit doar:

–         Bree? Vreau să-ți spun ceva.

–         Ce anume?

Ei bine, se pare că o va face. Am zâmbit ca o proastă, de parcă eu eram cea care trăia acel moment. Nu am crezut că o să mai mă bucur vreodată pentru asemenea clipe ale vieții, pentru aceste sentimente. De fapt nu credeam că se poate vorbi de sentimente fiind vampir. După ce am hotărât că m-am plimbat destul și Diego a avut timp suficient m-am întors cu o piatră oarecare. Cei doi stăteau tăcuți și priveau în direcții diferite. Ce naiba?

–         Vom folosi această piatră, am spus ridicând piatra. Bree, dacă ghicești în ce mână am pus piatra, o să mergem cu Diego, altfel rămânem aici. Ok?

Amândoi au dat din cap. Bun, speram să nu ghicească ca să pot să vorbesc cu Bree despre ce s-a întâmplat. Am pus piatra la spate și am mutat-o dintr-o mână într-alta. Până la urmă am lăsat-o în stânga. Când Bree a trebuit să aleagă, a spus exact ce voiam să aud. „Dreapta”. Diego a plecat să caute urma celorlalți, iar eu și Bree ne-am pus la umbra unui copac. Nu de alta, dar toată chestia asta cu strălucirea începea să devină obositor pentru ochi. Nu știam cum să încep discuția. Nu voiam nici să par foarte indiscrtă.

–         Bella, crezi că Diego mă place?

Îți mulțumesc Bree.

–         De ce mă întrebi asta?

–         Știu că pare stupid. Dar când ai plecat tu, Diego a vrut să-mi spună ceva. La început am crezut că-mi va spune că mă place. Dar de fapt mi-a spus: „Mă bucur că suntem prieteni”. Exact astea au fost cuvintele lui. Știu că nu vorbim de foarte mult timp și până acum ne-am ignorat reciproc, dar ceva s-a întâmplat în orele astea. Simt ceva ciudat când sunt în preajma lui. Și când nu sunt, îmi doresc să fiu. Nu vreau să ne despărțim vreodată. Mda știu, sun ca o telenovelă ieftină.

–         Nu, nu suni ca nicio telenovelă. Nu-i vina ta că asta simți. Oricum cred că și Diego te place. Doar că e prea pămpălău să-ți vorbească.

–         Poate te înșeli. Poate nu mă place.

–         Te rog. Și un orb ar vedea.

–         Dar dacă…

–         Bree! Sunt sigură că el te place. Poate îi este rușine sau se teme să-ți mărturisească. Poate ar trebui să faci tu primul pas.

–         Crezi?

–         Sunt sigură.

–         Mulțumesc Bella. Ești cea mai tare. Mă simt de parcă ai fi sora mea mai mare, spuse și mă îmbrățișă.

Într-un fel simțeam și eu ceea ce spunea ea. Nu știu, aveam o afecțiune ciudată față de Bree. Voiam să o protejez și nu voiam să mai treacă prin nicio suferință sau greutate. Îndurase destule cu tatăl ei. Ce fel de om și-ar bate propriul copil și l-ar împinge să ia decizia de a pleca de acasă. Care era diferența dintre un vampir, care ucidea pentru a-și potoli setea și astfel de oameni? Nu era absolut nicio diferență.

Diego se întoarse la noi și eu i-am aruncat o privire ucigătoare. Se pare că a prins mesajul meu deoarece privea în orice altă parte numai nu la mine.

–         Am găsit o urmă.

Spunând acestea, eu și Bree l-am urmat pe Diego în pădure și am mers după mirosul celorlalți.

________________________________________________________________

VACANȚĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂ!!!!!!!!!!!!!:x:x:x:x:x:x:x:x:x:x

Aici e capitolul 5, după cum am promis. Am încercat să-l fac ceva mai lung:D Are aproape 6 pagini. Sper că v-a plăcut:)

Următorul capitol vine în funcție de imaginație. Factorul timp nu mai există:) Aștept părerile voastre.

O vacanță cât mai plăcută și să vă distrați:) Și succes celor care săptămâna viitoare vor da examene și BAC-ul:)

xoxo, AlexaNdra.